O știu pe Ioana de când mă știu. E omul care te face să uiți de toate. Mereu e cu zâmbetul pe buze. A lucrat mult timp la magazin. Mie nu îmi place să merg la magazin în România, dar când știam că e ea la magazin, mergeam și doar să o salut. Are acel ceva, iar acel ceva e bunătatea.
Pe Dani îl știu ca având bun simț și căldură în ceea ce face, sinceritate și ceea ce face, face bine.
S-au plăcut, apoi s-au îndrăgostit, apoi s-au căsătorit, acum se iubesc.
Doar că ceva le lipsea. Un copil. S-au rugat, au încercat, au rămas cu dezamăgire, au plâns, au trecut prin toate stările.
Ioana e făcută pentru a fi mamă. Mereu e înconjurată de copii și vedeam în ochii ei durerea de a auzi și ea numele mamă în dreptul ei. Dar m-a învățat o lecție. Cu toate că avea durere, mereu dădea totul pentru copiii din jurul ei. Slujirea ei a fost mai mare decât durerea.
Apoi, de nicăieri am zice noi, s-au gândit la adopție.
Da, cuvântul de temut în cultura noastră.
Cred că a fost undeva după Crăciun.
Nu a trecut nici măcar un an și acum o au pe Cristina.
Adopția durează mult în general, dar la ei totul a venit parcă pregătit, doar să deschidă brațele și să ofere dragostea pe care au ținut-o în acest timp în suflet.
Prima oară când mi-a arătat-o pe Cristina am întrebat-o pe Ioana:
– Dani ce zice? Cum e?
– Nu am crezut că va fi așa, dar s-a alipit de acest copil.
Și asta mi-a zis după prima întâlnire cu copilul.
Duminică la binecuvântare Dani a fost întrebat cum se simte.
S-a ridicat în picioare cu fața plină de bucurie, nu putea să vorbească de bucurie:
– Bucuros.
Doar atât putea să spună.
citeste mai mult:https://www.boradoroteea.com/
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
