Anunțuri
ULTIMELE STIRI

Elemente ale disciplinei copilului

Banner http://speranta.ro/

Recomand: Complex Turistic Puiu KERIGMA.ro Vila ElimLife Romania Vacante pentru totiPret de Pret Suflet&Lumina

ELEMENTE ALE DISCIPLINEI COPILULUI

Disciplina este un proces de pregătire şi învăţare care va rezulta în formarea morală a copilului. Cuvântul este derivat din acelaşi cuvânt care înseamnă “discipol”, adică cel ce învaţă. Nici un copil nu este dăruit de la naştere cu stăpânire de sine (autocontrol) şi nici nu are o suficientă experienţă de viaţă încât să ştie cum să se disciplineze singur (Prov.29:15b). Părinţii sunt cei ce îndeplinesc acel rol de învăţători în timp ce copiii sunt discipolii (ucenicii) care deprind de la ei un fel de viaţă (Prov.1:8-9).

Metodele de disciplinare sunt foarte schimbătoare în zilele noastre. În ultimii ani a avut loc o destindere generală a metodelor trecându-se la metodele permisive şi democratice populare în vremea rebeliunii tineretului din anii ‘70. Parte a acestei schimbări se datorează acceptării de către teoreticienii seculari a idei că purtarea rebelă nu este rezultatul unui educaţii părinteşti deficiente ci ea rezultă din ceva mult mai elementar, şi anume din natura copilului. Cu certitudine că o educaţie părintească deficientă încurajează înclinaţia copilului spre o autonomie rebelă, dar nu o şi creează (Prov.22:15a).

Din moment ce rostul principal al disciplinei este de a insufla un comportament responsabil din punct de vedere moral, o bună creştere sau corectitudine, disciplina (educaţia părintească) biblică va atinge acel scop cu un mult mai mare succes decât stilurile educaţionale permisive (deci, tolerante) şi autoritare. Aspectele pozitive ale disciplinei biblice sunt sinonime cu educaţia şi îndrumarea prin aceea că ea accentuează dezvoltarea interioară (lăuntrică, sufletească), responsabilitatea personală şi autocontrolul. Toate aceste calităţi conduc la un comportament a cărui motivaţie vine din inima copilului (Prov.2:1-9; 4:23).

Mulţi părinţi consideră disciplina ca fiind un mijloc de control al acţiunilor de moment ale copilului. Lucrul acesta este adevărat, dar numai parţial. Obiectivul principal al disciplinei priveşte viitorul şi este de durată. Orice acţiuni expediente care sunt luate pentru moment trebuie să se armonizeze cu obiectivul ei principal. Scopul lui Dumnezeu în aplicarea disciplinei este precis. Şi anume de a aduce roada dătătoare de pace a neprihănirii. Evrei 12:11 afirmă clar acest fapt: “Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii”.

Disciplina biblică constă dintr-un număr de principii esenţiale şi de fapte (acţiuni), unele încurajatoare iar altele corective. Partea de încurajare include: afirmare, premii (sau, stimulente), laude şi răsplăţi. Partea corectivă constă din: reproşul verbal, consecinţele naturale, izolarea, restricţiile, pierderea privilegiilor şi pedeapsa. Fiecare acţiune are un scop, un sens şi ocupă un loc legitim în procesul general al disciplinei.

UN REZUMAT AL ACŢIUNILOR CE TREBUIESC ÎNTREPRINSE

Biblia oferă principii suficiente pentru creşterea copiilor, dar aşa cum am mai afirmat anterior nu oferă şi un model detailat al fiecărei acţiuni ce trebuie întreprinsă. Biblia vorbeşte foarte clar cu privire la ţelul evlavios al educaţiei părinteşti biblice (1 Petru 1:15-16; Iacov 3:13, Mica 6:8), dar nu tot atât de clar privitor la metoda de pregătire şi atingere a lui.

Pentru a menţine armonia biblică în procesul de pregătire (educaţie), următoarele principii sunt fundamentale concepţiilor noastre: toate activităţile de disciplinare, atât cele negative cât şi cele pozitive, trebuie să fie compatibile cu teologia biblică. Nici una dintre aceste activităţi nu pot fi antagonice (potrivnice) revelaţiei biblice generale. Principiile de îndrumare nu pot fi decât derivate din declaraţiile exprese (directe) ale Bibliei sau din exemplele biblice. Din aceste presupuneri este inspirată schiţa 12-1.

Schiţa 12-1 descrie un număr de concepte disciplinare care sunt compatibile cu modelul biblic de creştere a copiilor. Procesul începe cu îndrumarea părintească, care este întărit printr-o combinaţie de activităţi pozitive şi negative. În acest capitol, vor rezuma scopul fiecărei acţiuni (sau, activităţi) şi relaţia ei cu strategia generală a disciplinei biblice. În capitolele următoare, vom detaila câteva dintre aceste concepte şi vom discuta despre alte elemente asociate ei. Schiţele 12-2 şi 12-3 se concentrează asupra detaliilor principale şi legătura pe care acestea o au cu încurajarea şi corectarea comportamentului.

ÎNVĂŢAREA (ÎNDRUMAREA sau, INSTRUIREA)

Învăţătura/îndrumarea este punctul de plecare al educaţiei (creşterii) copilului. A învăţa un copil să trăiască cu înţelepciune se face atât verbal cât şi prin exemplu (Filip.4:9). Dacă nu vă învăţaţi copiii cum vor ştii vreodată ce li se cere ? Dacă tu nu trăieşti virtutea pe care o susţii, cât de mult poate ea să însemne într-adevăr ?

Nu toate acţiunile sunt morale în natura lor. Unele sunt neutre din punct de vedere moral, şi privesc deprinderile de bază şi dezvoltarea talentelor. A învăţa să înoate, să-şi lege şireturile, să meargă cu bicicleta, a lovi mingea, a se căţăra pe frânghie, să cânte la pian, sau a învăţa pe de rost tabla înmulţirii, toate reprezintă nişte activităţi ne-morale. Acestea sunt deprinderi asociate darurilor naturale, talentelor şi capacităţilor intelectuale. A recunoaşte diferenţa dintre comportamentul moral şi cel neutru din punct de vedere moral este un important prim pas în educaţia copilului. Încurajarea şi procesul de corectare în vederea dezvoltării unei deprinderi sau a unui talent diferă de cel al modificării/schimbării compartamentului. Cel de pe urmă îşi găseşte rădăcinile nu în capacităţile naturale ale copilului, ci în inima lui.

S-1       Deprinderile, talentele şi dăruirea (înzestrarea) copilului.

Deprinderile, talentele şi darurile se pot defini după cum urmează. Deprinderile sunt de bază la toate fiinţele umane. A merge cu o bicicletă, a învăţa să înoate, a arunca mingea. Talentele naturale sunt daruri date de Dumnezeu. Ele se deosebesc de deprinderi prin aceea că nu sunt date în mod universal, tuturora. Toată lumea are talente, dar nu neapărat aceleaşi talente. Înzestrarea reprezintă un dar pronunţat. Există mulţi muzicieni talentaţi natural, însă Mozart putem spune că a fost înzestrat.

Una dintre cele mai importante şi rapide domenii de creştere din timpul anilor fragezi ai vieţii copilului o reprezintă dezvoltarea capacităţilor motrice. Din neajutorata stare de infantilitate (nou-născut), deprinderile mobile ale copilului se dezvoltă în permanenţă. Multe deprinderi se formează în etape progresive. Atunci când un copilaş aruncă o minge, el o face cu tot corpul lui. Pe măsură ce-şi va dezvolta coordonarea (acţiunile mobile) va ajunge să arunce mingea doar cu mâna.

Deprinderile naturale ale copilului, talentele şi darurile sale au adesea nevoie de formare. A învăţa să meargă cu bicicleta este o deprindere, dar a merge cu ea în aşa fel încât să nu lovească pe nimeni înseamnă bună purtare. A învăţa să înoate este o deprindere, dar a-i speria în apă pe alţi copii reprezintă un comportament greşit. Folosim aceste contraste pentru că este important să înţelegem diferenţa dintre cele două comportamente. Este greşit să considerăm o acţiune morală ca fiind o deprindere, şi este la fel de greşit să considerăm deficienţele în deprinderi ca însemnând slăbiciuni morale.

Există trei elemente esenţiale necesare în dezvoltarea deprinderilor: răbdarea, îndrumarea (sau, călăuzirea) şi motivarea. Pentru ca un copil să fie dispus să investească timp şi efort în practica esenţială dezvoltării unei deprinderi, trebuie să existe o anume formă de satisfacţie care să-l motiveze. Acea motivare apare din lauda venită din partea părintelui sau a stimulentelor stabilite de acesta pentru formarea deprinderilor necesare copilului.

S-2       Lauda verbală

O sursă cunoscută de motivare a copilului în vederea formării la acesta a deprinderilor este satisfacţia personală obţinută din lauda verbală primită de la părinte (Prov.15:23b; 25:11). De exemplu, “Ai prins foarte bine mingea, Ryan! Pot să văd cât de mult te-au ajutat exerciţiile ce le-ai făcut”. Sau, “Jennifer, te ascult cum cânţi la pian. Pot să-mi dau seama cât de mult ai progresat în ultima săptămână în care ai adăugat doar cinci minute la lecţiile tale!”.

Leagă cuvintele tale de încurajare de cauza şi efectul eforturilor copilului tău. În ambele ilustraţii de mai sus, lauda oferită a avut legătură cu câştigurile sau progresele obţinute ca şi rezultat al exerciţiului (sau, învăţării, practicii – n.tr.). A lega încurajarea ta de o anume acţiune sau activitate îl va ajuta pe copil să aprecieze valoarea exerciţiului (practicii, efortului) său şi-l va încuraja să-şi continue efortul.

Adeseori copiii vor împărtăşi părinţilor micile lor succese cu scopul de a fi lăudaţi. O asemenea confirmare îi va încuraja, într-adevăr însufleţindu-i. De exemplu, când Becky a venit să-i arate mamei desenul pe care ea l-a colorat, ea a fost complimentată/felicitată pentru gest: “Ce bine ai reuşit să nu treci de linii, Becky”. Cu toate acestea noi am descoperit că cea mai eficientă motivare a unei deprinderi apare atunci când copilul nu o aşteaptă. Spre exemplu, dacă mama lui Becky ar fi observat pe neaşteptate cât de bine s-a încadrat fetiţa în desen şi ar fi lăudat-o, ar fi însemnat şi mai mult pentru ea (Prov.27:2 “Să te laude altul, nu gura ta, un străin, nu buzele tale”). Fiindcă lauda a fost neaşteptată, ea va fi amintită de fiecare dată când este repetată. Lauda neaşteptată a copilului devine stimulentul tăcut al performanţelor.

S-3 Premiile (sau, stimulentele)

O a doua modalitate de a-i încuraja pe copii este folosind premiile. În limba engleză “goal incentives”, are sensul de stimulente care îi sunt date în vederea atingerii unui ţel, fie în  deprinderea unui obicei bun sau renunţarea la unul rău – n.tr. Premiile sunt nişte recompense exterioare palpabile folosite pentru motivarea copilului să se străduiască într-un anume domeniu al dezvoltării sale. Premiile sunt folosite pentru motivarea acţiunilor asociate deprinderilor, talentelor şi calităţilor fizice înnăscute (naturale), dar nu pentru schimbarea comportamentului.

Premiile pot fi folosite pentru a-l ajuta pe copil să înveţe să meargă cu bicicleta, să coloreze un desen, să obţină o notă bună sau să înveţe să scrie la maşina de scris. Toate aceste activităţi neutre din punct de vedere moral sunt vrednice de premii. Merită premiate. Însă nu toate activităţile neutre moral sunt legate şi de deprinderi. Spre exemplu, mâncatul seminţelor în fotoliu este o activitate neutră moral, dar nu are nici o legătură cu formarea/dezvoltarea unei deprinderi.

Locuind lângă un lac noi am dorit ca, copiilor noştri să nu le fie frică de apă şi să se simtă în siguranţă în apă, învăţând să înoate. Pentru a o ajuta pe Amy să înveţe, a fost oferit următorul stimulent/premiu: “Amy, dacă înveţi vara asta să înoţi de la docul bunicului la geamandura galbenă, îţi vom cumpăra setul galben de scafandru pe care l-ai văzut în magazin”. În acea vară Amy a făcut din a învăţa cum să înoate o prioritate a ei. Motivaţia ei a fost sporită de premiu, de stimulentul promis. Ea a muncit cu sârguinţă, a învăţat să înoate până la geamandură, şi în cele din urmă a primit stridentul ei costum galben. Dacă nu ar fi atins ţelul stabilit ar fi fost oricum lăudată pentru că a încercat, dar nu ar fi primit şi premiul.

Fiţi totuşi atenţi să nu folosiţi exagerat premiile sau să le folosiţi spre descurajarea copilului. Lucrul acesta se întâmplă atunci când se aşteaptă mai mult de la copil decât poate şi este rezonabil pentru vârsta lui/ei. La vârsta de 4 ani, Amy a învăţat să înoate pe o distanţă potrivită, dar nu era pregătită să traverseze lacul înot. O asemenea pretenţie ar fi zădărnicit ţelul stabilit şi ar fi înlăturat beneficiul premiului.

B-1      Comportamentul

După cum am afirmat mai înainte, acţiunile (faptele) unui copil sunt fie morale, fie neutre din punct de vedere moral. Comportamentul este asociat îndatoririlor inimii. Motivarea inimii este săvârşită prin încurajare şi corecţie (îndreptare). Ambele măsuri sunt importante şi nici una nu este cu adevărat eficientă fără cealaltă.

B-2      Încurajarea

Atunci când încurajarea este oferită în contextul potrivit al unei relaţii biblice, aceasta poate fi o minunată stimulare a unui comportament cumsecade (corect). În afara unui astfel de context, cuvintele încurajatoare pot naşte ipocrizie. Comentariile unui tată care nu-şi face timp pentru a stabili o “relaţie de gradul trei” (ce este asta? Aflaţi citind şi restul cărţii! Dar se poate deduce că este vorba de o adevărată apropiere părinte – copil!!), cu fiul sau cu fiica lui, devin vorbe în vânt. Un cuvânt încurajator nu este totuna cu un părinte încurajator. Fiecăruia dintre noi îi place să fie bătut pe spate şi să audă “foarte bine făcut” din partea cuiva cu influenţă. Găsim plăcere în a auzi cum le-au plăcut acţiunile (faptele) noastre unora, sau cum le-au fost de ajutor altora. Nici copiii noştri nu sunt mai diferiţi la acest capitol. Sunt încurajaţi atunci când le este adresată o laudă justificată. Din nefericire acesta este un domeniu în care mulţi părinţi dau greş, mai ales în primii ani ai copilului. În acea perioadă părinţii sunt atât de preocupaţi să pună stăpânire pe situaţie încât îşi corectează copiii încontinuu uitând să-i mai şi încurajeze. Şi bineînţeles, cu toţii ştim din experienţa personală că absenţa încurajării este descurajatoare.

E-1      Pre-activitatea

Încurajarea din pre-activitate vine verbal înainte ca un anumit comportament să fie aşteptat. Cele două modalităţi prin care un părinte poate încuraja mai dinainte un anume comportament, se face folosind amintirile verbale şi întrebările de dialog.

E-2      Amintirea verbală

Părinţii ar trebui să încurajeze comportamentul corect prin aduceri aminte verbale. “Ryan, doamna Brown ia astăzi masa cu noi. Caută să o saluţi când intră în casă. Aşa îi vei arăta respect”. Sau, “Stevie, aminteşte-ţi că nu se aleargă  în biserică. Acolo ne închinăm lui Dumnezeu”. În amândouă exemplele copilului îi este amintit verbal ce se aşteaptă de la el şi motivul pentru care se aşteaptă acele lucruri.

E-3      Întrebări de dialog

Încurajarea din pre-activitate se mai face şi prin întrebările de dialog. Prin aducerile aminte verbale îi spui copilului ce se cere de la el, iar prin metoda dialogului, copilul îţi spune ce se aşteaptă de el. Această metodă este folosită cu precădere dar nu exclusiv pentru copiii sub cinci ani. Mergând la piaţă mama poate întreba: “Cine îmi poate spune care sunt regulile la piaţă, sau magazin. Unul din copii poate răspunde, “Nu se aleargă, nu se ating vitrinele, şi trebuie să stăm lângă tine”. Mama poate răspunde cu cuvinte de laudă pentru răspunsurile corecte.

Copiii mai fragezi sunt mult mai înclinaţi să-şi asume responsabilitatea comportamentului lor atunci când verbalizează singuri (dau glas la) regulile de comportare şi primesc lauda cuvenită pentru răspunsurile lor bune.

E-4      Post-activitatea

Încurajarea din post-activitate (deci, după săvârşirea acţiunii) consolidează comportamentul după acţiune. Ea se face prin folosirea potrivită a răsplăţilor (recompenselor) şi a laudei verbale.

E-5      Recompensele şi lauda

Recompensele (răsplăţile) sunt fie materiale (deci, palpabile) – un pachet de gumă, de exemplu, fie impalpabile – o plimbare prin parc. Ele sunt oferite pentru a consolida comportamentul, nu pentru a-l stimula. Lauda verbală şi încurajarea vor stimula comportamentul, însă scopul unei recompense este de a confirma şi de a consolida respectivul comportament. “Ryan, fiindcă ai fost atât de cuminte astăzi la magazin (sau, piaţă !), mama vrea să-ţi cumpere ceva bun”. Acesta este un exemplu de răsplătire a copilului. El atrage atenţia asupra bunei lui purtări de la magazin şi de asemenea aprecierea mamei faţă de aceasta.

Oferindu-le copiilor voştri ceva în schimbul unei purtări bune înainte de a ajunge la magazin, sau la piaţă înseamnă mituirea lor şi nu recompensarea lor. Recompensa va avea o atracţie manipulativă pentru firea copilului şi poftele ei (1 Ioan 2:16a). Copiii ar trebui răsplătiţi pentru ascultarea lor, şi nu să fie făcuţi ascultători pentru răsplată.

Când se abuzează cu recompensele, copilul devine condiţionat, chiar dependent de primirea lor. Când le primeşte copilul s-ar putea să parcurgă toate etapele exterioare ale bunei purtări, însă doar demonstrând o conformitate exterioară şi nu interioară. Ca şi o focă dresată, copilul a învăţat să-şi facă trucurile pentru a-şi obţine premiul de la sfârşitul demonstraţiei lui. În acest caz, ascultarea lui este bazată pe stimuli exteriori şi nu pe ceva lăuntric. Mituind un copil va aduce rezultate temporare. Dar a-l recompensa cum se cuvine pe un copil, îl va motiva pe acesta în inimă, de fapt locul pe care vrei, ca şi părinte, să-l influenţezi.

B-3      Corectarea (sau, îndreptarea)

Părinţii trebuie să corecteze atât greşelile copilăreşti cât şi sfidarea directă. Felul de corectare folosit depinde de prezenţa sau de absenţa intenţiilor rele. A fost un accident, sau a fost intenţionat ? Aşa cum este ilustrat în Apendicele 5, al cărţii de faţă, doi copii pot săvârşi aceeaşi acţiune, dar pentru unul aceasta să însemne nesăbuinţă iar pentru celălalt copilărie. Aceste denumiri devin factorul determinant pentru tipul de corecţie potrivit. De fapt, prima întrebare care ar trebui să şi-o pună părinţii atunci când apare necesitatea corecţiei, este: “Au fost acţiunile copilului meu rezultatul copilăriei, sau ale răutăţii lui ?” Cum vei răspunde la această întrebare va determina ce fel ce corectare este necesară.

B-4      Copilăriile

Deja am definit copilăriile ca fiind o imaturitate inocentă. Termenul inocenţă se referă la motive. Nu orice comportament greşit este iniţiat dintr-o intenţie rebelă. Dacă ar fi fost aşa, ar fi răutate şi atunci şi-ar atrage o serie cu totul diferită de consecinţe. În ce punct copilăriile devin răutate ? În clipa când părintele a oferit îndrumarea dar ea nu este primită/ascultată de copil. Până când îndrumarea/instruirea nu este dată acţiunile nerebele, rămân simple copilării.

Greşelile care nu sunt săvârşite din răzvrătire şi greşelile copilăreşti, nu trebuiesc lăsate necorectate deoarece un copil lăsat în voia impulsurile sale copilăreşti naturale va aduce ruşine mamei lui (vezi, Prov.29:15). Copilul a le cărui copilării nu sunt corectate se va forma ca şi făcător de rele şi când va creşte mare poate deveni un răufăcător. Primul pas în corectarea comportamentului copilăresc începe cu avertizarea, cu un avertisment. Dacă avertismentul nu este ascultat consecinţele cuvenite trebuiesc aplicate.

C-1      Admonestarea

Corectarea purtării copilăreşti începe cu admonestarea (Efes.6:4). Cuvântul admonestare înseamnă, a pune în minte sau a avertiza. În creşterea copilului admonestarea unui copil înseamnă a-l avertiza de nesăbuinţa acţiunilor sale şi că acestea îi pot cauza atât lui cât şi altora, mari necazuri. Este ceea ce preotul Eli din Vechiul Testament, ni se spune în 1 Samuel 2:24, nu a făcut. El i-a cinstit pe fii săi mai mult decât l-a cinstit pe Dumnezeu.

Natan de obicei îşi pune bicicleta în spatele garajului. Astăzi, însă, tatăl lui a găsit-o în faţa casei. Pentru acea infracţiune minoră tatăl l-a avertizat să-şi pună bicicleta la adăpost când nu o mai foloseşte. Acel avertisment a slujit la încurajarea lui Natan să devină responsabil. Dacă a doua zi bicicleta era găsită, din nou, în faţa casei, atunci tatăl lui poate aplica anumite măsuri pentru corectarea nereuşitei lui Natan de a se purta responsabil.

ELEMENTE ALE DISCIPLINEI COPILULUI

C – 2 Consecinţele cuvenite

Unele greşeli copilăreşti nu vor avea parte de avertisment ci vor atrage consecinţe imediate. Aceste consecinţe trebuie întâi să fie raportate la greşeală şi, în al doilea rând, trebuie să fie logice. Scopul educării prin consecinţe este de a încuraja o bună responsabilitate şi de a-l face pe copil să-şi asume răspunderea pentru faptele ce nu sunt săvârşite din rebeliune, ci din nesăbuinţă. Greşelile copilăreşti se pot săvârşi cu bunuri, privilegii, purtare personală, sau prin orice combinaţie a acestora.

C – 3   Greşelile săvârşite cu bunurile materiale

A învăţa un copil să fie un bun ispravnic (îngrijitor, proprietar, sau administrator) al bunurilor sale îl va ajuta de asemenea să se poarte responsabil cu bunurile altora. După ce Natan a fost avertizat cu privire la lăsatul bicicletei sale în curte, tatăl lui a trecut la cel de-al doilea nivel al corectării aplicând consecinţele cuvenite. Acestea au fost îndepărtarea bicicletei de la el pentru vreo două zile. Intenţia acestui răspuns (prin aplicarea consecinţelor cuvenite), era de a-l ajuta pe Natan să înveţe că odată cu privilegiul unei biciclete vine şi răspunderea îngrijirii ei.

Educarea unui copil să înveţe grija faţă de proprietate sau bunul material trebuie întotdeauna să fie însoţită de explicare. Îndrumaţi având viitorul în vedere, înţelegând că lecţiile de astăzi îl pot feri pe copil de o iresponsabilitate materială din viitor care poate să-l coste mii de dolari.

C – 4   Privilegiul

Consecinţele cuvenite pot fi de asemenea structurate în aşa fel încât să-l ajute pe copil să se poarte responsabil cu privilegiile sale. De exemplu, Cheryl a întrebat dacă poate să-i hrănească pe papagali cu arahide. Mama ei i-a oferit un “da” condiţionat. Astfel, lui Cheryl i s-a spus să cureţe de coajă alunele pe iarbă şi nu pe terasă, aşa cum a făcut-o ultima dată. Când ea a fost descoperită pe terasă, stând pe cojile de alune, a trebuit să suporte o consecinţă. Devreme ce ea nu a dat dovadă de o purtare responsabilă conformă îndrumării primite, privilegiul de a-i hrăni pe papagali i-a fost refuzat timp de două săptămâni.

C – 5   Responsabilitatea personală

Copiii trebuie să fie traşi personal la răspundere pentru erorile săvârşite din greşeală, dar care afectează pe alţi oameni, sau provoacă daune materiale. Într-o zi fiica mea se juca “de-a v-aţi ascunselea” în casă şi din greşeală s-a împiedicat de cablul unei lămpi, trântind-o pe jos. Deşi accidentul nu a fost intenţionat, ea era totuşi răspunzătoare pentru greşeala ei. Nu a dorit să o spargă, dar totuşi a cauzat o pagubă. Consecinţe cuvenite au trebuit să-i fie aplicate pentru a o învăţa să fie responsabilă pentru greşelile ei şi pentru a o ajuta să-şi repare greşelile.

În funcţie de vârsta ei, i-a fost cerut să facă treburi suplimentare în casă pentru a câştiga destui bani să plătească pentru greşeala ei (!). Noi i-am cerut această plată pentru ca să ajungă să înţeleagă noţiunea muncii, a banilor, a valorii bunurilor şi a responsabilităţii personale.

B – 5   Nesăbuinţa (răutatea)

Un copil nu se poate spune că se poartă copilăreşte atunci când este neascultător, ci se poartă cu nesăbuinţă. Părinţii trebuie să înţeleagă tot ce înseamnă acest cuvânt. Nesăbuinţa înseamnă şi amăgire, înşelăciune, neascultare, necugetare, sau purtare rebelă. Rebeliunea este fie activă, fie pasivă. Rebeliunea activă este reprezentată de sfidarea directă – ce constă din neascultare, din a răspunde (replica) părinţilor, a refuza să accepte corectarea, sau a respinge orice formă de autoritate.

Rebeliunea pasivă este reprezentată de sfidarea indirectă. De obicei, ea începe cu atitudinea ascunsă a copilului, ce în cele din urmă se va arăta pe chipul lui printr-o privire semeaţă sau sfidătoare. Alte forme de rebeliune pasivă pot să includă pretenţia de a nu auzi (ce i se spune), de a susţine ignoranţa faţă de faptul evident pentru care a fost prins, de a face ceva bun pentru ca să scape de ceea ce i-a fost spus să facă, sau de a spune în permanenţă, “am uitat”. În această din urmă situaţie, gravitatea nu constă doar în incapacitatea copilului de a-şi aminti îndrumarea, ci în incapacitatea lui de a depune vreun efort să-şi înveţe lecţia. Uitarea nu este o scuză. Poate fi un motiv, dar nu o scuză. Poţi să îl dezveţi pe copil de la uitare folosind consecinţele logice.

Scâncitul, răbufnirile, şi refuzul de a face ce i se cere pot fi alte forme subtile de rebeliune pasivă a copilului. De prea multe ori, părinţii ignoră aceste forme, prin aceasta învăţându-şi copilul că anumite forme de rebeliune vor fi tolerate iar altele nu. Această reacţie îi va da copilului o impresie confuză subminând în acest fel orice formare a caracterului său. Purtarea nesăbuită necesită corectare, însă nu orice nesăbuinţă este corectată în acelaşi fel, sau cu aceeaşi forţă a consecinţelor. Gravitatea ofensei, contextul momentului, vârsta copilului şi caracterizarea purtării sale, reprezintă factori care trebuiesc luaţi în seamă atunci când copilul este îndreptat (corectat).

Odată ce este identificată purtarea nesăbuită sau rebelă, părintele ar trebui să determine nivelul potrivit de consecinţă cuvenită, după ce s-au luat în considerare factorii menţionaţi mai sus. Părinţii trebuie să-şi amintească ceea ce noi am numit prima regulă a corectării, şi anume: pedeapsa trebuie să se potrivească nelegiurii. Pedeapsa exagerată exasperează copilul. De cealaltă parte, pedeapsa prea blândă nu evaluează corect nelegiuirea.

Deoarece noi ştim că ofensele pot varia de la infracţiunile minore la sfidarea directă, corectarea ar trebui să reflecte nivelul ofensei. Cu alte cuvinte, nesăbuinţa (răutatea) unui copil se încadrează în unul dintre cele trei grade (niveluri) descrise mai jos:

1. Infracţiuni minore ce necesită o corectare verbală.

2. Infracţiuni care cer o anumită acţiune (intervenţie) şi care necesită mai mult decât o mustrare verbală.

3. Ofense ce necesită consecinţe directe.

Aceste trei niveluri (grade) nu sunt succesive. Adică, nu se succed neapărat în ordine. De fapt, în primii ani nivelul trei este utilizat mai mult decât primele două niveluri. Nivelurile unu şi doi, avertismentele şi mustrările moderate, sunt rezervate cazurilor extreme care se întâlnesc mai rar. Următoarele scenarii vor aduce clarificări asupra celor spuse aici.

După ce muncitorii au terminat de montat noile uşi glasvand de la biroul meu, nepoata mea de 2 ani a găsit că era amuzant să deschidă uşa, să intre înăuntru, şi să trântească uşa, repetând acţiunea în cealaltă direcţie. Tatăl ei a sfătuit-o să se oprească de la a mai se juca cu noile uşi ale bunicului. Ascultarea ei a durat doar 15 minute după care a supus încercării sfatul tatălui ei. Rebeliunea ei a fost activă şi directă, necesitând o corectare de gradul trei. Nu au mai fost necesare, în acel moment, alte avertismente devreme ce tocmai a fost sfătuită/îndrumată să se oprească. În contrast, haideţi să presupunem că Ashley (numele fetei) a respectat cerinţa tatălui ei. În acel caz, i-ar fi fost oferite laude şi încurajări.

După trei săptămâni Ashley a venit din nou în vizită şi în scurt timp ea redescoperă uşile biroului. Tocmai când mânuţele atingeau mânerele de bronz ale uşilor ea l-a auzit pe tatăl ei spunând: “Ashley, tata te avertizează: nu te mai juca la uşile de la biroul bunicului”. Din cauza timpului care s-a scurs de la avertismentul precedent şi a vârstei ei, tatăl ei i-a oferit în mod corect un avertisment de gradul unu. Ea a fost îndemnată (din nou) să fie cuminte chiar dacă a mai fost sfătuită aşa cu trei săptămâni înainte. Atunci ea a ascultat avertismentul şi a apelat la cutia ei cu jucării pentru distracţie.

În acest caz, avertismentul nu a subminat caracterul ascultării imediate, la fel cum îl vedem pe Dumnezeu că îi spune lui Cain că jertfa lui nu este primită şi că trebuie să aducă o a doua (Gen.4:5-7). Nu slăbeşti cerinţa ascultării, ci judeci neascultarea potenţială în lumina contextului: vârsta copilului şi caracterizarea purtării sale.

Următorul exemplu, reprezintă o ofensă de gradul doi şi consecinţa respectivă. Becky, Ryan şi Natan se jucau cu mingea în curte. Mama lor, d-na Jones, s-a apropiat de copiii şi le-a oferit sfatul (i-a atenţionat, avertizat) să fie atenţi să nu dea cu mingea în grădina de curând semănată. În timp ce privea de pe fereastra bucătăriei, d-na Jones a observat lipsa de atenţie a lui Becky, evidenţiată de câte ori mingea a ajuns la marginea grădinii înainte să fie prinsă. Înainte ca Becky să scape mingea de tot în grădină, d-na Jones a pus-o pe un scaun de pe terasă timp de cinci minute pentru a o ajuta să se liniştească şi să-şi vină în fire.

Joaca neatentă a lui Becky înseamnă nesăbuinţă (răutate) deoarece ea nu a luat în serios avertismentul mamei ei. Deşi mingea nu a ajuns niciodată în grădină, era clar că Becky nu avea grijă. Îndrumarea oferită de d-na Jones solicita la fel de mult atenţie cum privea şi joaca cu mingea în limitele impuse. Adică, de a nu o trimite în grădină. Ofensa ei a necesitat mai mult decât un avertisment, dar totuşi mai puţin de o consecinţă de gradul trei.

Iată acum exemple în plus, ale celor trei grade de ofense discutate.

Gradul nr.1 : Mustrarea – aducerea aminte – avertizarea

Ofensa de primul grad necesită o avertizare. Avertismentul nu reduce nevoia şi importanţa ascultării imediate (necondiţionate). Totuşi nu-l vei pedepsi pe copil pentru o singură infracţiune dacă în mod normal este caracterizat de ascultare. Deşi infracţiunea lui poate fi rebelă după litera legii, ea nu necesită aplicarea greutăţii complete a pedepsei, ci aceea unei dreptăţi echilibrate. Faptele copilului trebuie considerate o ofensă de gradul unu datorită purtării sale normative, deci, care-l caracterizează de regulă. Mustrarea este consecinţa potrivită în acest context.

Cântărind circumstanţele şi caracterizarea purtării copilului, orice consecinţă aplicată care este mai mare decât avertizarea poate să fie potenţial devastatoare pentru motivaţia lui de a urmări desăvârşirea morală. Copiii se exasperează atunci când părinţii urmăresc perfecţiunea şi nu moralitatea, mai ales, luând în calcul că nici ei nu sunt părinţi perfecţi.

Avertismentele nu este necesar să fie repetate în fiecare zi. În ilustraţia de mai înainte, Natan a primit un avertisment, şi nu o pedeapsă pentru că şi-a lăsat bicicleta afară, datorită faptului că el nu putea fi caracterizat neascultător sau neglijent cu lucrurile sale. Dar, dacă un copil repetă acelaşi comportament rebel zi de zi, atunci faptele sale depăşesc cu mult ofensele de gradul unu şi doi.

Gradul nr.2 : Admonestarea şi pauza de reflecţie

Ofensele de gradul doi includ comportamentele (apucăturile) noi, însă inacceptabile, şi care devin tot mai comune (frecvente), obiceiuri vechi ce reapar, sau avertismentele de ieri care nu sunt luate în seamă. Consecinţa poate consta în o bătaie peste mână, sau o palmă peste fund, şi o admonestare generală.

De asemenea, părinţii pot folosi metoda numită “pauza de reflecţie”. Proverbe 22:3 spune: “Omul chibzuit vede nenorocirea şi se ascunde, dar cei proşti merg înainte şi sunt pedepsiţi”. Scopul “pauzei reflective” este de a-l ajuta pe copil să devină mai prudent, mai chibzuit, să prevadă răul şi să evite pedeapsa prin a face ce trebuie (a deveni cuminte). Mama lui Becky a folosit “pauza reflectivă” atunci când a trimis-o pe terasă şi i-a cerut să stea acolo pe scaun.

O perioadă de reflecţie, de gândire, îl forţează pe copil să se oprească de la ce făcea şi îl pune pe înduri. Este îndrumat să se aşeze, să stea într-un loc, nu ca şi pedeapsă, ci în vederea recăpătării autocontrolului gândurilor sale şi să înceapă să se gândească la ce face înainte de a-şi atrage consecinţe mai grave. Reflecţia aceasta este ultima oprire, înainte de a întrece limita. Ideea este de a-l pune pe copil să se întrebe singur, “vreau într-adevăr să merg în această direcţie ?” Fie că este vorba de o nouă apucătură, sau de reapariţia unui obicei vechi, în acest fel îi atragi atenţia asupra purtării lui şi îi îngădui să decidă ce este drept. Dacă nu reuşeşte să aleagă binele, în mod automat purtarea lui se înscrie în ofensa de gradul trei.

Utilizarea pauzelor de reflecţie nu este un înlocuitor eficient pentru ofensele repetate care necesită pedepsirea, şi nici nu ar trebui să fie confundate cu practica disciplinară a izolării. Noi credem că o pauză de reflecţie deţine un loc anume şi are de asemenea un scop anume, dar este limitat. Contrar opiniei populare, folosirea timpurilor de reflecţie ca şi metodă principală de pedepsire, este una dintre consecinţele cele mai puţin satisfăcătoare deoarece rareori copilul le asociază cu fapta pentru care este pedepsit. Din moment ce frustrarea părintelui este de obicei unul dintre factorii cei mai dominanţi din situaţie, mult mai dominant şi decât fapta rea în sine, copilul tinde să asocieze frustrarea părintelui cu reflecţia decât cu fapta lui greşită. Pauzele de reflecţie sunt eficiente atunci când sunt folosite ca avertismente finale, şi nu ca şi consecinţe pentru răutate.

Gradul nr.3 : Consecinţele şi pedeapsa fizică

Acest grad de ofensă se referă la acţiunile rele repetate şi la atitudinile de (răzvrătire) rebeliune, atât active cât şi pasive, la faptele imorale săvârşite împotriva altora, a fraţilor şi surorilor, a prietenilor, sau a persoanelor cu autoritate. Acest grad/nivel de ofensă implică consecinţe şi forme variate de durere.

F – 1    Durerea

Pedeapsa fizică are un singur scop: să-l ajute pe copil să se concentreze şi să-şi recapete autocontrolul asupra unei anume slăbiciuni morale. Fie că este vorba de nesupunere, de replici date părinţilor, sau de minciună, durerea deţine un rol în procesul de disciplinare. Ea atrage în mod foarte serios atenţia asupra unei situaţii ce trebuie schimbată. În procesul de corectare, durerea intervine în unul sau două feluri: prin consecinţe naturale sau prin consecinţe organizate. În primul caz, durerea este repercusiunea naturală a comportamentului greşit, iar în al doilea, trebuie creată artificial.

F – 2    Consecinţele naturale

Faptele şi acţiunile rebele şi sfidătoare atrag uneori propriile lor consecinţe care devin rezultatul natural al purtării nesăbuite. De exemplu, Becky a fost sfătuită de mama ei să nu mai alerge pe dalele de ciment din curte din cauza pericolului ca ea să se împiedice în distanţele dintre ele şi să cadă. Nesăbuită Becky nu a ascultat-o, iar neascultarea ei a rezultat în genunchi juliţi şi însângeraţi. În cazul de faţă, mama lui Becky nu a mai pedepsit-o pentru neascultare. Cu toate acestea, ea a profitat de durerea cauzată de genunchii răniţi pentru a-i da drept învăţătură mustrând-o pe Becky pentru neascultare şi sfătuind-o să fie ascultătoare mamei ei pentru a evita asemenea repercusiuni.

Cu toate acestea nu trebuie să îngăduiţi ca educarea prin cauze naturale şi logice să va stăpânească sau să vă conducă, pe d-voastră sau pe ceilalţi membrii ai familiei.

De exemplu, copilului d-voastră îi place să meargă la creşă, dar niciodată nu este gata la timp, astfel trebuind să vă grăbiţi de fiecare dată şi să vă aducă în starea de stres. Dacă programul la creşă începe la ora 9,00 dimineaţa şi vă trebuie zece minute pentru a ajunge acolo, atunci nu-i spuneţi copilului, “dacă nu eşti gata de plecare la nouă fără zece, astăzi nu mergi niciunde!”. Termenul impus vă va crea d-voastră mai multă tensiune fiindcă vă încredinţează d-voastră grija de a vă întreba tot timpul dacă se va încadra în timp, sau nu. Mai degrabă stabiliţi termenul limită la 8,30. Doar în cazul în care nu este gata atunci, el pierde privilegiul de a merge undeva.

Devansând termenul limită, nu vă veţi stresa, întrebându-vă tot timpul dacă veţi ajunge la timp. La 8,25 puteţi să-l avertizaţi că mai are cinci minute. Dacă prin faptele sale alege să se prezinte gata de plecare după 8,30, atunci privilegiul de a merge la grădiniţă ar trebui să-i fie refuzat.

Nu cedaţi şi nu treceţi peste termenul pe care-l stabiliţi, chiar dacă apare pregătit la 8,31. Acest lucru nu va face decât să-i demonstreze că ce a-ţi spus nu are valoare, şi nu-l va învăţa pe copilul d-voastră disciplina de care are nevoie în împărţirea timpului său. Copilul trebuie să înveţe că în viaţă sunt unele lucruri foarte exacte. Excepţia făcându-se doar atunci când copilul este caracterizat de punctualitate, şi întârzie o dată. A-l priva de creşă în acest caz, nu ar fi înţelept, putând chiar să faceţi ceea ce nu recomandă Coloseni 3:21.

F – 3    Consecinţele organizate

Durerea nu este întotdeauna consecinţa naturală a unui comportament rău (nesăbuit). Când aceasta nu survine natural, ea trebuie creată artificial prin consecinţe organizate. Consecinţele organizate se concretizează prin intermediul pedepsei, a izolării, a pierderii privilegiilor şi a consecinţelor logice.

F – 4    Pedeapsa

Termenul cultural folosit pentru consecinţele artificiale este “bătaia”. Cu toate acestea termenul biblic este un altul, “pedeapsa”. Pedeapsă înseamnă a cauza durere cu scopul ameliorării comportamentului. Ea nu se aplică cu scopul pedepsirii purtării sau pentru a “fi chit” cu copilul (deci, a te răzbuna). Dumnezeu însuşi nu este răzbunător, şi nu acela este scopul pedepsirii. Referinţele biblice ale pedepsei sunt, Deuteronomul 8:5, Evrei 12:6-7, 2Samuel 7:14, Apocalipsa 3:19 şi Proverbe 19:18.

Pedepsirea este cuvântul cel mai bun pentru a descrie intenţia lui Dumnezeu în folosirea de către părinţi a durerii fizice pentru a îndrepta faptele rebele ale copilului. (Folosirea pedepsirii cu nuiaua ca şi unealtă a disciplinei este recomandată doar părinţilor care-şi exercită autoritatea părintească în mod cuvenit. Nu o recomandăm părinţilor care şi-au abandonat această autoritate, înlocuind-o cu prietenia, şi care la un moment dat doresc totuşi să pedepsească cu nuiaua pentru că lucrurile au scăpat de sub control.)

A înlătura pedeapsa (bătaia) cu nuiaua ca şi opţiune legitimă de disciplinare, îi forţează pe părinţi să folosească alte metode pentru a controla purtarea necuviincioasă a copiilor lor. Manipularea folosind vinovăţia şi/sau dragostea condiţionată, reprezintă adesea celelalte metode. Urmările adânci ale acestor metode sunt permanente. În schimb, urma unei nuiele nu este. Copiii care sunt manipulaţi să trăiască în frică şi având în suflet teama respingerii părinteşti, suferă o durere mai mare decât cea cauzată de frica (sau, durerea) pedepsei. De aceea, durerea pedepsei reprezintă modalitatea cea mai miloasă de a corecta rebeliunea unui copil – odată ce este aplicată, ea este şi terminată ! Următoarele capitole şi îndeosebi un apendice, sunt dedicate principiilor pedepsei.

F – 5    Izolarea

Copiii sunt fiinţe sociale. Izolarea înseamnă a îndepărta temporar privilegiul contactului social. De exemplu, când un copil devine supărător într-o joacă în grup a mai multora, o opţiune este aceea de a-l izola pentru a se juca de unul singur. Durerea, în acest caz, este provocată prin separare. Totuşi timpul de joacă nu este întrerupt, ci doar privilegiul de a se juca cu alţi copii îi este refuzat.

Izolarea poate să fie însoţită sau să slujească de urmare (consecinţă) pedepsei, dar să nu fie niciodată folosită ca şi un înlocuitor obişnuit al ei. Când un copil este izolat în aceste condiţii în camera lui, aceasta să nu se facă pentru joacă, ci pentru reflecţie. Această metodă ar trebui folosită pentru a atrage atenţia asupra unei ofense mai grave (cum ar fi, minţitul, înşelatul, furatul).

În final, izolarea nu constituie totul în materie de disciplină. Asemenea altor elemente ale disciplinei, ea poate fi foarte eficientă atunci când este folosită cum se cuvine şi ineficientă atunci când nu este folosită bine. Izolarea, ca şi consecinţă organizată poate fi aplicată unui copil începând chiar de la vârsta de 9 luni şi poate fi folosită până la anii mai mari. Copilul trebuie să înveţe că este răspunzător pentru felul în care se poartă într-un cadru social. Izolarea este un mijloc prin care acesta poate să-şi recapete stăpânirea de sine.

F – 6    Pedepsirea/Consecinţele logice

În general, scopul pedepsei este de a-l ajuta pe copil să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale, rebele sau nerebele. Felul consecinţei depinde de considerentele de vârstă. Nu este totuna când un copil de 3 ani nu o ascultă pe mama lui care i-a interzis să intre în bucătărie şi primeşte o bătaie cu nuiaua pentru neascultare şi faptul că un copil de 8 ani nu vine direct acasă de la şcoală, după cum a fost învăţat. Cum se presupune să intervenim în aceste cazuri ? Deşi faptele pot fi echivalente ca şi acte de nesupunere, consecinţele pot include reacţii corective diferite datorită vârstelor lor.

Devreme ce scopul corecţiei este de a-l ajuta pe copil să se autostăpânească (guverneze singur) după principii morale, trebuie aleasă o consecinţă care să slujească cel mai bine acestui scop. În exemplul de mai înainte, îndepărtarea unui privilegiu, sau o consemnare (la domiciliu), pot să-l înveţe pe copilul de 8 ani gravitatea faptei sale mai mult decât bătaia cu nuiaua. Deşi aceeaşi măsură nu se aplică şi unui copil mai mic, ea este adesea valabilă pentru vârstele cuprinse între 6-12 ani.

Consecinţele organizate pot fi adăugate pedepsirii sau pot veni singure, independent de aceasta. Circumstanţele, vârsta copilului, motivaţia din spatele faptei, toate trebuiesc luate în considerare pentru a-l ajuta pe părinte să decidă ce măsuri punitive sunt cele mai eficiente pentru copilul său. Oricare ar fi consecinţa utilizată, ea trebuie asociată logic cu ofensa lui.

Întrebări de recapitulare:

1. Ce este disciplina biblică şi care este intenţia lui Dumnezeu în aplicarea ei (nouă) ?

2. Explică diferenţa între purtarea morală şi cea neutră moral ?

3. Explică scopul stimulentelor. La ce sunt folosite să motiveze ?

4. Ce întrebări trebuie să-şi pună părinţii când caută formele cele mai potrivite de corecţie ?

5. Care este scopul recompensei, şi la ce este folosită să motiveze ?

6. Cum se pot folosi greşit recompensele ?

7. Explică ce diferenţă există între rebeliunea pasivă şi cea activă.

8. Care este prima regulă a pedepsirii ?

9. Enumeră şi rezumă cele trei grade ale ofensei.

10. Explică diferenţa dintre o pauză de reflecţie şi izolare. De asemenea, explică care este scopul pauzei de reflecţie.

11. Care este diferenţa între consecinţele naturale şi cele artificiale ?

Devreme ce principalul scop al disciplinei este de a insufla un comportament responsabil din punct de vedere moral, adică de a conduce la neprihănire, doar disciplina biblică este cea care atinge acest scop cu mult mai mult succes decât stilurile de educaţie părintească îngăduitoare sau autoritară.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: