Consumatori de aparenţe

Dacă s-ar inventa un detector de oameni falşi, probabil că cel care l-ar breveta ar ajunge în topul miliardarilor. Ai putea începe o conversaţie cu cineva şi, la un moment dat din buzunarul tău să bipuie discret acel obiect, dându-ţi semnale de tipul ,,Atenţie! Nu-i atât de sincer precum îi e zâmbetul,” sau ,,Arată ca scos din cutie dar nu şi-a făcut timp să îşi ducă la curăţat sufletul.” Totul în viaţa socială se reduce la un singur cuvânt: consum.

Datorită faptului că iubim aşa mult să acaparăm cu toate simţurile miezul din fiecare experienţă şi să ne delectăm cu el mai târziu; pe moment când avem parte de un lucru nou, suntem condiţionaţi în reacţii de către reacţia celuilalt. Îi preluăm în inconştient semnalele pe care le transmite şi simpatia sau antipatia care se formează între ambele unghiuri de vedere poate să nu fie chiar raţională. Posibil să îmi placă de tine la prima vedere pentru că te îmbraci colorat şi să numesc asta simpatie dar ce plac eu de fapt e curcubeul care l-ai tras pe tine; fiindcă dacă s-ar face un studiu pe tema primei impresii, datele ar duce la concluzia că oamenii nu îşi pun întrebarea  ,,De ce?” atunci când fac cunoştinţă ci ,,Ce?”,  iar aceasta înseamnă că ne interesează să aflăm ce este noul nostru prieten, ce statut îl defineşte, ce lucruri posedă, ce cumpără, ce îmi poate oferi, ce reţea socială are şi altele asemenea. Numesc  asta consum de aparenţe.

Nu facem risipă din energia creierului ca să observăm pe cineva o vreme şi să ne întrebăm de ce îl îndrăgesc sau îl resping. De ce detest la o persoană vocabularul sau neîndemânarea şi alteia îi trec cu vederea poate chiar aceleaşi cuvinte neasortate cu principiile mele. Dacă un prieten comite o gafă mă simt liber să râd cu el dar adesea pot râde de altcineva care face aceaşi greşeală, doar pentru că nu cunosc persoana prea bine. Mă descurc de minune să devorez aparenţa pe care mi-o oferă şi să îi pun o ştampilă. Persoana mă priveşte pe furiş şi cu ochi trişti, plecând mai departe iar eu rămân cu întrebarea ,,Ce?” în palmă şi o port ca pe un breloc. La următorul incident, îmi lărgesc colecţia de ,,brelocuri ce”, în loc să le schimb cu legătura de chei a ,,De ce-ului?”. Chiar e bizar că atunci când trecem printr-o problemă folosim până la ruginire cheile de ce-ului, ,,De ce tocmai mie?” iar când altcineva e la mijloc uităm sau nu învăţăm că pentru a-l înţelege nu e nevoie să îi oferim un breloc ci o cheie. Nu contează mărimea ei ci să fie acolo când vieţile voastre se împletesc. Atunci când consumi aparenţa cuiva să cauţi drumul spre inimă întrebându-te de ce este aşa cum se prezintă şi dacă nu ai putea găsi mai multe lucruri care să-ţi placă după o săpare mai adâncă.

Poate fata aceea pe care o descrii drept ciudată sau rezervată e de fapt rănită sau pierdută în neîncrederea în semeni. Nu ne dorim să trecem prin experienţele ciudaţilor de lângă noi dar îi evaluăm ca nişte critici de artă umană. Însăşi aceste experienţe îi fac să pară într-un anumit fel dar nu sunt ei cei reali acolo, în aparenţa pe care o consumăm în regim fast-food. Au nevoie de timp şi de cheia care e la îndemâna oricui. Vrei să îi înţelegi pe ceilalţi ca să poţi fi şi tu răsplătit cu acelaşi bănuţ? Întreabă-te mereu de ce se comportă în acel mod, de ce a ajuns demn de milă şi poate vei descoperi că aveţi mai multe în comun decât credeai. Ai şi tu metehnele şi durerile tale şi nu-ţi doreşti atunci când cunoşti un posibil consumator de aparenţe să te judece după ele. O dată cineva s-a încumetat să folosească cheia ,,De ce-ului? în dreptul unei persoane populară şi cunoscută pe care o invidia în taină şi câteodată o judeca. A primit de la Dumnezeu un răspuns. Omul acela era ascuns sub masca şarmului, abilităţilor personale şi obligaţiilor dar era presat să fie în acel mod, ,,ajutat” de cercul de prieteni din jurul lui, de locul nepotrivit în care se afla şi la care nu renunţase. Cel ascuns era de fapt o comoară mai valoroasă decât aparenţa perfectă.

El, omul adevărat uneori nu avea de ales. Putem să îl înţelegem dacă încetăm consumul de aparenţe cu ajutorul Celui care te priveşte în ochi şi îţi spune că iubeşte cine eşti, aşa cum eşti şi că El nu are nevoie de detector pentru falsitate căci oricum o zăreşte şi pe cea mai minusculă; totuşi alege să se descopere real omului real, nu aparenţei fluturate. Dumnezeu dă la o parte aparenţa ta ca să ajungă la cauza ei şi aşteaptă acelaşi lucru de la tine dacă ai dorinţa de a construi podeţe între inima ta şi a celorlalţi. Numai gândurile de pace a lui Dumnezeu pot traversa apoi acele poduri, iar tu te vei odihni cu adevărat şi vei fi răsplătit cu ,,salariul” pe viaţă al prieteniei odată ce ţi-ai abandonat cariera de consumator de aparenţe.

Ella Roman