Jurnal din Benin Africa (Cristian Galea şi Vladimir Pustan) Partea 3

16.03.2010 – Oraşul pe apă(Ganvie) (marţi)

Când am fost data trecută nu am apucat să merg în acest oraş de pe apă. Acum a fost un moment potrivt, mai ales că şi aici se va planta o biserică. Nici nu am apucat să mâncăm dimineaţa că am şi plecat să ajungem înapoi în timp util, pentru a merge din nou seara la evanghelizare, în Guencome.

Oraşul pe apă (Ganvie) are o istorie interesantă, ca toate lucrurile de aici, legată de voodoo. Aproximativ în anii 1700, a avut loc un război între 2 triburi. Cel mai slab a fugit de cel mai tare şi singurul loc unde a putut fugi a fost pe apă. Pentru că în tribul cel tare exista teama că un demon al apelor îi poate nimic, ei s-au oprit la mal. În ziua de azi, locuiesc în acest oraş aproximativ 30.000 oameni. Aproape totul este suspendat pe pari de fasole J. M-am tot minunat cum nişte beţe înfipte într-o apă adâncă de 1-1.5 m pot să ţină deasupra apei colibele acestor oameni. Practica arată că se poate. Din loc în loc, mai este câte un petec de pământ creat artificial prin aducerea nisipului cu barca, din alte părţi. Au aici de toate: şcoli, biserici celeste, islamice, magazine, am văzut chiar şi un fel de piaţă pe apă, oamenii vindeau şi cumpărau în bărci. Fiecare bărbat care doreşte să se căsătorească este obligat să-i cumpere sau să-i facă soţiei lui o barcă scobită în trunchi de copac. O altă ciudăţenie de aici: toţi bărbaţii sunt pescari, femeile parcurg aproximativ 2-3 ore până la mal pentru a duce peştele pescuit de soţii lor. Lucrul bizar constă în faptul că soţul vinde peştii pescuiţi de el soţiei. Soţul vinde soţiei, soţia îl vinde în piaţă şi pe banii câştigaţi în piaţă, ea cumpără de mancare. Soţul, la începutul anului, din banii câştigaţi, dă bani soţiei care e obligată să îl hrănească un an de zile. Copiii sunt în grija mamei, e problema ei ce va da de mâncare copiilor. Ciudat, o lume pervertită de diavol, în care familia este o afacere, nu este loc de dragoste. Spuneam de acum 2 ani: să iubeşti pe cineva este josnic şi ruşinos. Familiile sunt constituite de părinţi, căsătoriile sunt comandate. Trist şi dureros. După vizitarea oraşului şi după încă o oră de mers cu barca, am ajuns la mal. Am mai trecut printr-o experienţă interesantă atunci când am luat fiecare câte o motocicleta pe post de taxi. Sincer, cred că aceşti oameni sunt printre cei mai buni motociclişti din lume; să mergi pe aici cu motocicleta este un risc zilnic, o aventură; am văzut şi câţiva căzând.

Spre seară, ne-am întors unde am fost şi ieri, în satul unde Tony a zidit nişte clădiri pentru creşterea puilor, satul lui Edit, fetiţa cu tumore, care a fost operată. De data asta, a predicat Tony. În schimb, noi ne-am rugat pentru oameni, a fost o ungere specială peste noi, oamenii au venit rând pe rând la noi, îşi mărturiseau păcatele, i-am binecuvântat şi am chemat numele Domnului peste ei. Pentru că azi, din nou, ca în fiecare zi, de altfel, maşinile lui Tony s-au stricat, am mers în acel sat cu un taxi.  Bucuria a fost că şi şoferul de taxi s-a predat Domnului. Din nou am avut o zi binecuvântată.

17.03.2010 – Templul pitonului(Ouidah) şi evanghelizare (miercuri)

La prima oră, tot nemâncaţi, am plecat spre Ouidah, un oraş dezvoltat, cu istorie lungă şi zbuciumată. Ouidah a fost oraşul de unde plecau sclavi în toată lumea. Primii care au ajuns aici au fost portughezii, urmaţi de englezi, francezi şi olandezi. Toţi au avut un singur scop: transportarea a cât mai mulţi sclavi spre lumea civilizată. Am fost la muzeul din Ouidah şi, pentru o oră, am văzut cam tot ce înseamnă istoria acestei ţări. Am aflat cu tristeţe că aceşti sclavi erau vânduţi chiar de regii lor. Astfel, nu albii îi culegeau, ci chiar confraţii lor. Negrii erau vânduţi de către negrii contra unor sume de bani sau obiecte derizorii. Ca o concluzie reală, după ce am plecat de la muzeu, Vladimir a spus: „faptul că oamenii aceştia s-au împrăştiat prin sclavie în toată lumea şi au ajutat pe lângă casă, a însemnat o pierdere mare pentru toată lumea datorită faptului că ei au dus voodoo cu ei peste tot pe unde au ajuns”. A fost modalitatea prin care diavolul a pervertit toate civilizaţiile la care ei au ajuns. Mă gândeam la Portugalia, pe vremea sclaviei o ţară puternică, cu cei mai buni navigatori, care a descoperit o mare parte din lumea de azi, dar momentan… e o ţară neînsemnată. Poate nu are nici o legătura, poate mă înşel, dar eu cred că blestemul acestor sclavi i-a urmat.

După ce am plecat din muzeu, ne-am îndreptat spre templul pitonului. Ca peste tot în Benin, sincretismul, amestecarea religiilor a fost frapant: în faţa templului pitonului, stătea o biserică catolică; oamenii merg dimineaţa la biserică, iar după ce ies din biserică, merg în templul pitonului şi aduc jertfe. Înainte să intrăm în camera şerpilor, paznicul lor ne-a adus un minunat piton de cam un metru. Eu, şi apoi Vladimir, mi l-am pus în jurul gâtului, trăind o experienţă de neuitat. Yak… Am intrat în templu; aici, aproximativ 15 şerpi mari stăteau pe jos; am păşit printre ei emoţionaţi. Ţin să menţionez că nici unul nu avea veninul scos. Pitonul omoară prin strangulare J.

Ne-am întors sprea casă, ne-am odihnit vreo 2 ore, după care am plecat din nou spre evanghelizare. De data asta, am fost la mini- bisericuţa plantată de Tony la marginea Cotonou-ului. A fost una dintre cele mai minunate seri, plină de prezenţa Duhului Sfant. Ne-am rugat pentru oameni, i-am îmbrăţişat, i-am mângâiat, au fost mai mulţi ca niciodată, mai deschişi ca niciodată. Abia aştept să vină ziua de mâine şi să mergem din nou. În fiecare locaţie mergem de 2 ori, asta e regula de bază.

Cele mai triste lucruri din ziua de azi au fost discuţiile cu Bernadette. Am stat aproximativ 2 ore de vorbă cu ea amândoi (eu şi Vladimir). Ne-a povestit viaţa ei, inimaginabil de traumatizantă. Are 3 copii, al 4-lea a murit la naştere, în noiembrie. Are 28 de ani, soţul ei 41. La vârsta de 5 ani, a fost dată de părinţii ei unui unchi din Nigeria, care o bătea crunt şi o maltrata. A fugit de la acest unchi la o verişoară. Aici, la fel, muncea pe rupte şi abia primea ceva de mâncare. Până la vârsta de 17 ani, nu a fost altceva decât o sclavă folosită de stăpâni în orice fel doreau ei. La 17 ani, a fugit acasă, în Togo, dar tatăl ei a murit dupa 2 ani şi, din nou, viaţa ei nu mai avea nici un sens. S-a căsătorit cu un bărbat doar pentru că nevoia de protecţie a ajuns să fie cea mai mare nevoie a ei. Acum trăieşte din nou o viaţă de coşmar. Îmi spunea cu tristeţe că toţi bărbaţii din Benin sunt „useless”. Familia ei are un venit de aproximtiv 40 euro pe lună, din care chiria casei în care stau este 15 euro. Împreună cu ei mai stă şi soacra ei care nu încetează să îi facă zilele amare. Am plâns când mi-a spus că este fericită şi uită de toate doar atunci când pleacă de acasă în misiune cu noi sau la biserică. Bernadette e un caz particular, probabil că am putea găsi şi în România vre-o fată care să fi trecut printr-o parte din lucrurile acestea; singura diferenţă este că aici aceste vieţi le trăiesc o mare parte din femei. Aceste lucruri sunt o maladie peste ţară.

18.03.2010 – Proiecte şi evanghelizare (joi)

Având în vedere că mâine va fi plecarea spre ţară, azi am hotărât să stăm în jurul mesei mai mult şi să stabilim exact proiectele care sunt de făcut aici: terenurile şi clădirile bisericilor, ale şcolii biblice, ale institutului vocaţional, şi tot ce înseamnă din punct de vedere financiar aceste lucrări. Sumele nu sunt foarte mari, aşa că sunt şanse reale ca să se poată face proiectele. Tot mai mult încep să cred că, până la urmă, cam acesta este rolul românilor, să ajutăm financiar aici, pe lângă predatul la şcoala biblică. Sunt 5 biserici plantate, doar 2 au teren, iar pentru restul trebuie cumpărat. Un teren costă aproximativ 2000 USD. O clădire ce ar trebui ridicată costă cam 5000 USD. Deci, pentru o biserică, un total de aproximativ 7000 USD ar fi suficient, aceasta fiind o sumă nu foarte mare nici pentru români, dacă ne punem umăr la umăr. Tony ar fi putut avea până acuma zeci de biserici plantate, dar o problemă mare sunt clădirile. Am văzut concret aici, oamenii vin la Isus cu duiumul, am fost în toate serile acestea la evanghelizare şi foarte mulţi s-au predat în fiecare seară. Problema rămâne ca peste tot, aici mai adâncă decât la noi, poate: „ce facem cu aceşti oameni?”. Trebuie pastori pentru cei care se predau, trebuie biserici, Tony este implicat sută la sută, nu ştiu cum mai rezistă el, familia lui, având în vedere că viaţa lui este plină ochi de când se trezeşte, până când adoarme. E neaparat să punem umărul toţi, e modalitatea cea mai eficientă de a grăbi venirea lui Isus. Probabil că nicăieri în lume oamenii nu vin în număr atât de mare, procentual vorbind. În această ţară (poate în toată Africa, dar statistic eu nu ştiu decât despre Benin acum), 40% din locuitori au sub 20 de ani. Este un procent extrem de mare, este una dintre ţările cu cea mai mare natalitate. Contrastând, Romania are aproximativ 40% pensionari; suntem o ţară bătrână, lipsită de copii.

După ce am văzut proiectele şi am discutat, am stabilit cu Tony că voi pleca mâine, împreună cu Vladimir.  Încă nu s-a reuşit să se pună la punct ca săptămâna viitoare să se înceapă şcoala biblică. M-a bucurat gândul că sâmbătă aş putea fi din nou cu familia, mai repede decât am crezut.

Seara, am fost din nou la evanghelizare, tot aici, în Cotonou, unde Tony a plantat o biserică „strategică”, din punctul lui de vedere. Vladimir nu a mai venit din cauză că s-a simţit destul de rău. A fost la fel, o seară binecuvântată; ca întotdeauna.

Cristi Galea

® Flacăra Închinării Media

Citeşte mai mult: http://www.flacarainchinarii.ro/?p=4313#ixzz0je9mVFfc