EDITORIALE

Roata de rezerva

Ea statea imobilizata in portbagajul masinii. Era acolo dintotdeauna. In intuneric si singuratate, nimeni nu o
baga in seama, nu era altceva decat un accesoriu inutil. Iarna simtea inghetul venind de sub metalul
rece, iar vara se sufoca in spatiul ingust care devenea ca un cuptor incins, in mirosul ascutit de combustibil. Nu stia niciodata daca afara e zi sau e noapte. Din cand in cand cineva deschidea usa portbagajului si, pentru cateva secunde, vedea lumina. Vedea chipuri de oameni grabiti si preocupati, uneori zarea o ramura de copac,  sau o fereastra cu perdelele trase. Adesea spatiul acela ingust in care locuia, era umplut cu tot felul de lucruri, care mai de care mai ciudate. Odata cineva varsase peste ea din greseala o cutie cu vopsea rosie.  Dar nu se sinchisise s-o mai curate, oricum era plina de praf si rugina…

De cele mai multe ori, in jurul ei era liniste. Erau ore intregi in care nu auzea nici un zgomot. Dar cateodata, atunci cand prin nu stiu ce minune, “locuinta” ei incepea sa se deplaseze, simtea viata frematand in jur, auzea zgomote si forfota de pasi, claxoane stridente si glasuri necunoscute, cantece si jocuri de copii. Odata cineva a uitat portbagajul deschis si atunci a putut pentru prima oara sa priveasca in voie afara. A urmarit indelung petele norilor trecand pe cerul albastru, a admirat copaci infloriti si crestele muntilor din departare si a vazut, … a vazut ridicandu-se undeva intre pamant si cer, ca o minge de foc, soarele. Si a inceput sa viseze ca intr-o zi cineva o va scoate din locul stramt in care locuia si ca va putea sa vada lumea cu toate frumusetile ei. Se vedea alergand pe drumuri indepartate, prin locuri scaldate de lumina soarelui, se imagina carand copii la scoala sau strabatand autostrazi asfaltate,de la un capat la altul. Dar, cu un zgomot surd, usa portbagajului se inchise si ea se trezi din visare si isi aminti din nou ca nu e altceva decat o roata de rezerva. Atat si nimic mai mult…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Era o persoana obisnuita. Banala, la prima vedere. Nu-ti atragea interesul in nici un fel. Nu era nici
pe departe un fotomodel, avea trasaturi destul de comune. Nu era genul care sa dea din coate pentru a
iesi in evidenta. Modesta si simpla, se obisnuise sa stea pe banca din spate a bisericii. Ii placea
sa faca lucrurile temeinic si investise mult in formarea ei. Absolvise scoli cu renume, isi facuse o
pasiune din a cunoaste si a evolua. Lucrase mult la aspectele ce tineau de caracterul sau. Si mai ales
la relatia cu Domnul, pe care o considera vitala. Disciplina, demintatea si onestitatea erau
caracteristicile ei primordiale. Si totusi, nu iesise niciodata in fata. Avusese de cateva ori
diverse initiative pentru lucruri mari, dar nu stiu cum se facea ca parca altii i-o luau inainte.
Ideile ei erau preluate rapid dar, pe parcurs, ea era eliminata din combinatie si silita sa
urmareasca desfasurarea lor doar ca simplu spectator. Politicoasa si cu bun simt, nu aducea nimanui
nici un repros. In jurul ei se dadeau lupte, oameni fascinati de putere, titluri, pozitii inalte isi
disputau vehement argumentele. Nu-si gasea locul in aceasta ambianta. Nu avea nici un cuvant de spus
si oricum, nimeni nu-i cerea parerea. Uneori, in inima ei incolteau sentimente de frustrare:
putea atat de mult dar facea atat de putin …

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Intr-o zi, usa portbagajului se deschise brusc si maini grabite inghesuira in el o multime de obiecte.
Glasuri pline de entuziasm rosteau in preajma cuvinte neintelese: vacanta, drumetie, aventura…
Apoi, se facu din nou intuneric, iar “locuinta” incepu sa se deplaseze cu mare viteza. Ore in sir,
nu se auzi altceva decat, monoton si sumbru, zgomotul ragusit al motorului. Dintr-o data, tunetul
infernal al unei explozii, urmat de o zduncinatura ca un cutremur urias, intrerupse monotonia.
Scartait prelung de frane, apoi totul incremeni. O clipa a crezut ca totul se sfarseste aici.
Dar cineva deschise usa portbagajului si cauta infrigurat printre obiectele rasturnate … roata de
rezerva. “Ce bine ca e aici”, auzi vorbindu-se, “daca n-am fi avut-o, am fi ramas cine stie cat timp
izolati aici, in mijlocul desertului”. Apoi maini pricepute au fixat-o pe o bara de metal. Si dupa
cateva momente a inceput sa se miste. Nu-i venea sa creada! In jurul ei erau dune de nisip, un cer
albastru limpede si nesfarsit iar undeva, intre cer si pamant, putea sa priveasca in voie acum soarele!
Era o presiune peste ea, purta o povoara imensa dar nu-i pasa deloc. Stia ca fusese creata pentru asta,
In sfarsit isi implinea destinul. Stia ca de acum va cunoaste lumea si ca va duce copii la scoala
si ca va strabate orasele in lung si in lat. Si chiar daca uneori oamenii faceau glume pe seama ei,
deoarece, spre deosebire de celelalte roti, ea era jumatate neagra, jumatate rosie, nimeni, niciodata,
nu i-a mai spus “roata de rezerva”.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Duminica dimineata, program obisnuit de biserica. Destul de monoton, din pacate, ca de obicei, ritual
fara viata. De pe ultima banca, ea se ruga parca mai aprins ca niciodata; “Doamne, se asterne praful
peste viata mea, ridica-ma si implineste in mine destinul!”. Si, in inima ei, rugaciunea devenea tot
mai ascutita, ca un strigat de disperare. … De la amvon, cineva a rostit o chemare: “Este nevoie de
misionari! Este nevoie de oameni care sa duca Evanghelia pana la marginile lumii!”. Si deodata, a stiut
ca aceasta chemare ii este adresata chiar ei, persoana banala, cu trasaturi comune si care nu invatase
sa ii dea pe altii la o parte pentru a iesi in evidenta. “Este nevoie de misionari!” repeta vocea de la
amvon. Dar nici o mana ridicata, nici o inima arzand de pasiune pentru Imparatie. Nimeni dispus sa lase
slujba, sau familia, sau prietenii, sau afacerea, sa abandoneze ceva de dragul Imparatului. Oamenii au de
aparat scaune, pozitii inalte si renume… Atunci, in secunda aceea, strigatul ei de disperare s-a
transformat intr-o rugaciune de multumire: “Doamne, multumesc ca ma chemi, pasesc acum spre destinul
pe care Tu l-ai pregatit pentru mine!”.

Si a plecat. O presiune imensa s-a lasat peste umerii ei. La capatul lumii, departe de familie si prieteni riscand pericole nebanuite, uneori la un pas de moarte , alteori fara resurse si hrana, a inceput sa aprinda lumina in intuneric, sa aduca vestea buna intr-o lume fara de speranta. Iar Zambetul a ramas nedezlipit de pe chipul ei. Pentru ca stie ca aceasta i-a fost  menirea, ca acesta era scopul pentru care a fost creata. Si da, ati ghicit, nimanui nu i-a mai trecut prin gand vreodata sa o numeasca “roata de rezerva”.

(Aceasta persoana nu este fictiva, ea exista dar ii voi pastra anonimatul pentru ca, desi infaptuieste de ani
intregi, zi de zi, cu Domnul, lucruri marete, a ramas o persoana la fel de modesta si simpla, careia nu-i place sa iasa in evidenta.)

by Chris

sursa: www.rochris.ro

ADMIN

Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Related Articles

3 Comments

  1. Extraordinar!

    Da, Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi. El nu a creat pe nimeni sa stea degeaba sau sa faca ceva neinteresant, ci Dumnezeu are ceva deosebit pentru fiecare.

    Oricine ai fi Dumnezeu are un plan pentru viata ta si doreste sa te foloseasca 100% si tu sa te bucuri 100% facand ceea ce ti-a pregatit El.

    Domnul sa ne deschida ochii sa vedem planul Lui.

  2. Eu CRED ca este o poveste adevarata…si mai cred ca Dumnezeu ne vorbeste tuturor, numai ca uneori inchidem urechile inimii si auzim doar cu cele firesti…ceea ce ne spune omul…Atunci cand auzi glasul Domnului, ai curaj sa te ridici, sa scuturi paraful de pe paginile vietii tale, pentru a incepe sa scrii povestea pe care Domnul ti-o sopteste…S-ar putea ca unii sa nu te creada, s-ar putea ca unii sa nu te asculte, dar e important sa ramai cu privirile tintite spre TATA, cu inima deschisa pentru a lasa sa se reimprospateze dragostea LUI si, mai ales, pentru a impartasi aceasta dragoste cu cei din jur, cei abandonati, pacatosi si murdari, de la care noi, oamenii, ne inoarcem privirea atat de usor, uitand ca Domnul pentru ei a venit pe pamant…Doamne, fa ca toate „rotile de rezerva” sa-si gaseasca drumul pe care sa mearga…pentru a face voia TA!!

Lasă un răspuns

Back to top button
%d blogeri au apreciat: