Muștele bârfei – de Mihaela Mănescu

 Două muște stau de vorbă pe un pepene stricat:
– Surioara mea de bârfă, hai să-ți zic ce-am mai aflat:
Știi albina aia grasă care zboară peste deal?
Cică i-a fugit de-acasă un odor luat de val!

S-o fi dus și el să vadă lumea toată-n lung și-n lat
Cu prietenii de-o teapă… Vai, ce mamă de băiat!
Nu e-n stare să-și educe roiul de copii urâți…
Uite-o, soro, cum aleargă, pentru puii ăia mulți!

Cine-a pus-o să și-i țină strâns la pieptul ei vărgat?
Ce, nu suntem și noi mame? Dar noi nu ne-am răsfățat
Generația de muște. Ci, pe-un maldăr de gunoi,
Le-am abandonat grămadă fără nume, fără soi.

Și-am mai auzit că seara se așează în genunchi
Și cu ochii plini de lacrimi, și cu mâinile mănunchi,
Se proșterne-n rugăciune implorând stăruitor
Să-i întoarcă Domnu-acasă fiul cel rătăcitor.

– Ce prostie, soro dragă! Să trăiești o viață-n stup
Și să dai atât din aripi până, bietele, se rup
Pentru niște miere fadă; pentru un stăpân ce vrea
Să se bucure la urmă de întreaga trudă-a ta…

Și-ncă să mai porți de grijă, după ce-ai muncit cu spor,
Și de plozii care-așteaptă tot la tine ajutor!
Ce albine fără minte… Ce insecte fără har!

Cine-ar vrea, așa ca ele, să slujească iar și iar?
Dar, pe când vorbeau cu ură de albina de pe deal,
Se porni o ploaie rece și le înecă-n aval.

N-apucară să mai vadă muștele că după nori
Se-ntorcea acasă fiul cel pierdut din frățiori…
Iar albina credincioasă, mulțumind lui Dumnezeu,
A uitat, de bucurie, tot cuvântu-amar și greu.

Cine are ochi să vadă și urechi de auzit,
Să-nțeleagă. Pilda are o poruncă de-mplinit:
Domnul vrea, precum albina, să fim buni și iubitori;
Nu bârfind pe frații noștri, ca și muștele surori…
Mihaela Mănescu

https://nicolaegeanta.blogspot.com/2023/09/mustele-barfei-de-mihaela-manescu.html