Până El are, să ai și tu!

Cât de bucuros mă gândesc că a fost Moise după ce „zăbovește” (adică stă mai mult) în prezența Domnului? Este acel „mai mult” pe care Domnul și-l dorește să stea de vorbă cu noi, oare la fel de mult cum ne dorim și noi?
Această nerăbdare exprimată de copiii lui Israel este așa de caracteristică omului sau mai degrabă omului neregenerat sau nesfințit… Pe de altă parte Dumnezeu avea ceva de zdrobit în firea acestor oameni. Da, era adevărat faptul că fuseseră robi mai bine de 400 de ani și probabil în tot acest timp s-au descurcat cum au putut, vorba românului.
În toți acești ani au trebuit să ia inițiativa să-și procure mâncarea și cele necesare pentru familie, să-și clădească un trai, să se adăpostească etc. Dar acum intraseră într-o nouă etapă. Etapa în care Dumnezeu urma să aibă grijă de ei. Etapa în care Dumnezeu se manifesta ca și conducător printr-un om, în mijlocul lor. Era etapa unor schimbări fundamentale.
De ce oare suntem nerăbdători? (Eh, nu-i ca și cum oamenii nu și-ar mai fi pus întrebarea asta – și culmea, ne punem întrebarea mai ales DUPĂ – după ce am dat cu capul, după ce am luat decizia care am luat-o, după ce am jignit etc.). De ce avem această înclinație de inițiativă cu lipsă de răbdare și care aduce pierzare? Suntem nerăbdători atunci când știm (sau credem) că noi am face lucrurile mai bine. Ne pierdem răbdarea în trafic pentru că ne-am fi descurcat mai bine decât celălalt (probabil sau așa credem noi, cel puțin). Ne pierdem răbdarea în relații când nu mai vrem să-l ascultăm pe celălalt. Ne pierdem răbdarea cu Domnul și începem să luăm decizii de capul nostru – că doar ce să facem – să tot așteptăm? De fapt… cred că ne pierdem răbdarea când nu mai vrem să iubim!
Pe de altă parte, ce trebuia zdrobit în firea poporului Israel? Păi, începând cu voința… cam tot! Trebuia zdrobită autosuficiența și mentalitatea eu-prin-puterea-mea, eu-cu-mâinile-astea. Mentalitatea că dacă am găsit până acum o soluție, în robie fiind, voi găsi și de acum încolo – și dacă Moise se închină peste program, treaba lui, ne găsim noi dumnezeul nostru. Nu-i ca și cum Dumnezeu nu înțelegea de unde veneau pornirile acestui popor opresat în robie (deși, Dumnezeu n-a fost deloc străin de experiența lor din robie și până la urmă au rezistat pentru că Dumnezeu a fost cu ei), dar El știa și schimbarea de care aveau nevoie pentru ca să poată fi numit cu adevărat poporul lui Dumnezeu, iar schimbarea presupunea zdrobirea eului!
Această imagine nu este deloc străină de imaginea omului de azi care din nerăbdare începe să-și clădească propria neprihănire spre mântuire – las’-că-știu-eu, las’-că-mă-descurc-eu. Chiar creștini care cred că-și pot ei fabrica drumul spre mântuire. Creștini care nu au răbdare! Nu mai au răbdare să se roage pentru că n-au primit răspuns, dar nici rugăciunea nu și-o schimbă, nici inima! Nu mai au răbdare să ierte, pentru că au ajuns (cred ei) la capăt cu formula „de 70 de ori câte 7”. Pur și simplu nu mai au răbdare după promisiunile lui Dumnezeu și le făuresc ei înșiși. Și, cel mai grav, nu mai au răbdare să aștepte revenirea Lui, că se pare că are program prelungit de închinare cu îngerii. Să nu fim nerăbdători cu Domnul. El încă are răbdare cu noi. Când răbdarea Lui ajunge la capăt, atunci trage linie!