Un tânăr bărbat s-a dus la tatăl său bătrân și i-a spus că soția îl distruge. „Nu mai suport. Îmi vine s-o ucid. Chiar o voi omorî. Dar mi-e teamă că vor afla cine-a ucis-o. Te rog, mă ajuți?” Fără să pună vreo întrebare bătrânul a spus: „Da, te ajut! Dar… Există un dar. va trebui să faci anumite lucruri întâi pentru ca în ziua morți ei nimeni să nu te suspecteze. Va trebui să te porți grijuliu cu ea, iubitor, să-i vorbești dulce, să-i mulțumești, să o asculți și să o ajuți în gospodărie. Apoi, uite, îți dau un praf. Ajut-o zilnic să facă mâncarea și când nu te vede pune-i praf în farfurie. Astfel va muri încet!”
A trecut aproximativ o lună și tânărul și-a vizitat tatăl din nou. „Tată, nu mai doresc să moară! Am ajuns să o iubesc foarte mult! Dar tată, cum pot face acum să anulez otrava pe care i-am pus-o în fiecare zi în mâncare?” Bătrânul l-a asigurat să se liniștească. „Fiule, praful acela nu era decât… praf de orez! Ea nu va muri otrăvită. Dar fiule, otrava era în tine!”
Dacă ne-am da seama la timp că otrava e în noi am evita discuțiile aprinse în familii, în biserici sau între cetățeni. Atunci am înțelege că celălalt trebuie iubit, iertat, acceptat și nu exclus. Spuneam odată că excluderea „a creat două lumi: una a „celor buni, celor puri, celor adevărați, celor demni” și alta „a celor răi, păcătoși, falși, nedrepți, corupți”, în ciuda faptului că nimeni nu este nevinovat, nedemn sau bun de dispreț. Fiecare excludere nu este decât o moarte lentă a celuilalt. Și o creștere a procentului de otravă din noi!
E vremea să ne rugăm mai mult. Să iertăm mai mult. Să facem reconciliere. Însă știu, e mai ușor să împrăștii otravă decât să dai cu parfum!
Cum scoatem otrava din noi? Simplu: încercând să facem oamenilor ceea ce am dori să ne facă ei nouă!
Nicolae.Geantă
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
