De la izbucnirea pandemiei noului coronavirus, mulţi își pun întrebări dintr-o perspectivă religioasă. Este această pandemie o judecată a lui Dumnezeu asupra rasei umane? Este un semn al sfârșitului? Vorbește profeţia biblică despre ea? Chiar și cei care nu cred în Dumnezeu sau în Biblie se întreabă ce părere au vecinii sau cunoscuţii lor creștini pe acest subiect.
Mă voi referi la ceea ce are Biblia de spus referitor la bolile contagioase și la rolul pe care acestea îl pot avea ca semne ale sfârșitului în profeţia biblică. Este pandemia actuală „marele eveniment” de care mulţi se temeau?
O perspectivă mai largă
Pentru început, să tragem aer în piept și să privim lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. COVID-19, din păcate, a generat zeci de mii de morţi premature, însă, pentru moment, pălește în importanţă faţă de gripa spaniolă, de acum 100 de ani. Aceasta a cauzat între 50 și 100 de milioane de decese în toată lumea, într-o vreme în care populaţia globului nu atinsese 2 miliarde (în prezent se apropie de 8 miliarde). Înapoi în istorie mai avem moartea/ciuma neagră, care se estimează că a omorât între 75 și 200 de milioane de oameni (1347-1351 d.Hr.), într-o perioadă în care populaţia mondială număra mai puţin de 500 de milioane. Aceasta înseamnă o rată de aproximativ 1 persoană din 3, la nivel global. Așadar, deși este foarte gravă, situaţia actuală încă nu a ajuns la ceea ce s-ar putea numi „proporţii apocaliptice”.
Pedeapsă?
Ce are Biblia de spus, deci, cu privire la bolile contagioase sau la pandemii? În cărţile antice ale Bibliei, principala limbă este ebraica veche. Termenul ebraic pentru afecţiune contagioasă, sau pandemie, este dever și apare de aproximativ 50 de ori în Vechiul Testament. Rădăcina acestui termen ebraic are sensul de „distrugere”, cu sensul extins de „molimă/ciumă/plagă”. Interesant este că acest cuvânt este asociat nu doar cu bolile contagioase, ci și cu animalele; este „o ciumă foarte mare” care a afectat turmele egiptenilor (Exodul 9:3). Dumnezeu plănuia să Se folosească de ameninţarea ciumei pentru a-i împrăștia pe canaaniţi (locuitorii autohtoni din Canaan), astfel încât poporul Israel să nu fie nevoit să lupte pentru a intra în „ţara făgăduită” (Numeri 14:12). Știm din experienţa curentă cât de ușor poate o epidemie să inducă panică și un comportament iraţional.
În cărţile biblice scrise în limba ebraică, termenul „ciumă” apare cel mai des ca o consecinţă a lipsei de devotament a lui Israel faţă de Dumnezeu. Când nu Îi era fidel lui Dumnezeu, poporul Israel nu mai beneficia de protecţia Sa, fapt care ducea la invadarea teritoriului său de către inamici și apoi la distrugere. În acest context regăsim în mod repetat cunoscutul trio: război, foamete și ciumă (Leviticul 26:25; Ieremia 24:10; Ezechiel 14:12-21). Cele trei elemente descriu asediul unei cetăţi antice. Războiul îi aducea pe oameni în interiorul zidurilor cetăţii, urma foametea pe măsură ce asediul se prelungea, iar urmarea firească era o boală contagioasă, urmată de exil (Leviticul 26:21-26; Ieremia 21:6-9; Ezechiel 7:15).
Ideea principală în raport cu întrebările din debutul articolului este aceea că boala contagioasă (dever, ebr.) nu este în aceste contexte prezentată ca o pedeapsă efectivă din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă ca o consecinţă a neascultării, ce ducea la pierderea ocrotirii lui Dumnezeu (Ieremia 27:13; 32:14; 34:17; 38:2).
Pandemiile nu apar pentru că Dumnezeu ar fi supărat pe oameni, ci ele sunt consecinţe naturale ale revoltei și lipsei umane de înţelepciune.
Semnul sfârșitului?
Cărţile Bibliei scrise mai recent (Noul Testament – redactat în greaca vulgară/populară a lumii romane) au mai puţine de spus despre bolile contagioase. Luca 21:11 asociază ciuma (loimos, loimoi, gr.) cu foametea, cutremurele și semnele celeste ce se vor manifesta în perioada distrugerii Ierusalimului, în anul 70 d.Hr.
Termenul în sine nu apare și în pasajul din Luca 21 care se referă la sfârșitul lumii (Luca 21:25-28). Un text paralel versetului 11 din Luca 21 este versetul 7 din Matei 24. Aici, în unele versiuni ale Bibliei veţi găsi cuvântul „ciumă”, dar nu în toate. Motivul este acela că nu toate manuscrisele grecești pe baza cărora s-au realizat traducerile includ cuvântul „ciumă”. Este foarte probabil ca termenul „ciumă” să nu fi fost în originalul Evangheliei după Matei. Dar, și dacă ar fi fost, versetul 8 din Matei 24 nu plasează scena în discuţie la finalul istoriei pământului, ci la „începutul durerilor”. Ciuma/molima a fost văzută de Iisus ca o experienţă comună în experienţa umană, nu ca o situaţie special asociată cu sfârșitul. În plus, același termen este folosit metaforic în Faptele Apostolilor 24:5, unde se spune despre Pavel că „este o ciumă”. Această utilizare denigratoare nu are, categoric, nicio legătură cu sensul pandemiei actuale de COVID-19.
Ciuma/molima a fost văzută de Iisus ca o experienţă comună în experienţa umană, nu ca o situaţie special asociată cu sfârșitul.
Mai există un termen grecesc redat deseori prin „ciumă”. Acesta este thanatos – un cuvânt din greaca populară care se traduce de obicei cu „moarte”. Dintr-un oarecare motiv, thanatos este cuvântul uzual folosit în traducerea în greacă a Vechiului Testament (numită Septuaginta) pentru a traduce termenul ebraic dever. Așadar cuvântul grecesc tradus prin „moarte” în perioada în care a fost scris Noul Testament poate avea conotaţii care să includă sensul de „ciumă”, sau pandemie. În acest mod este folosit de trei ori în cartea Apocalipsa. În capitolul 2, versetul 23, apare în contextul unui eveniment precis, aflat deja în trecut. A doua ocurenţă este în Apocalipsa 6:8. Călăreţul unui cal gălbui primește autoritate asupra unui sfert din pământ, să ucidă cu sabia, cu foamete și cu molimă. Ca și în Matei 24 și Luca 21, ciuma/molima este prezentată ca o caracteristică geenerală a istoriei umane – ceea ce categoric a și fost.
Totuși al treilea context în care apare termenul thanatos (moarte/molimă) este foarte clar cel al sfârșitului lumii. Molima este una dintre urmările căderii „Babilonului” chiar înainte de a doua venire a lui Iisus. Acest text nu ne spune că pandemia de COVID-19 este un semn al sfârșitului; pur și simplu, nu ni se oferă acolo suficientă informaţie pentru a fi atât de specifici. Însă textul indică – mai mult decât alte texte biblice – probabilitatea ca o pandemie să reprezintă o trăsătură a timpului sfârșitului.
Mai există un text despre timpul sfârșitului care ar putea fi relevant pentru întrebările noastre, iar acesta este versetul 2 din Apocalipsa 16, care amintește de o rană grea care îi va afecta pe cei care au primit „semnul fiarei”. Deși această rană este gravă, termenii biblici folosiţi de obicei pentru boli sau pandemie/ciumă nu sunt cei folosiţi și aici.
Concluzia scurtă a acestui studiu biblic are două elemente
1. Pandemia în sine nu este un „semn al sfârșitului”. Dat fiind că pandemii mult mai grave au avut loc în istorie, cea de COVID-19 nu ar trebui folosită ca un indicator al momentului în care ne aflăm în cursul istoriei. Dacă suntem în preajma sfârșitului timpului, alte indicii se vor dovedi mai semnificative decât acesta. Simplu spus, profeţia biblică nu indică faptul că pandemia este un element-cheie al „semnelor sfârșitului”, dar nici nu o exclude total ca una dintre problemele sfârșitului.
2. Pandemia nu este o pedeapsă directă, precisă din partea lui Dumnezeu, ci reprezintă o consecinţă a stării umane pe care Biblia o numește „păcat” și revoltă faţă de Dumnezeu. Conform Bibliei, Dumnezeu (prin Iisus Hristos) este autorul și susţinătorul vieţii (Ioan 1:3-5). Dar există în univers forţe care se opun lui Dumnezeu și generează durere și distrugere (Iov 1:6-12; 2:1-6). Cuvântul „judecată” poate fi folosit, în cel mai bun caz, în contextul unei pandemii cu sensul că Dumnezeu îngăduie condiţiei umane să își urmeze cursul și să manifeste consecinţele aferente.
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
