Sunt mulţi oameni care se simt singuri în jurul nostru, care ar avea nevoie ca cineva să vorbească cu ei, să-i încurajeze sau măcar să le zâmbească. A încuraja pe cineva este un act ce cere lepădare de sine. Nu putem merge să vorbim cu cineva care este singuratic dacă nu ne pasă de oameni. Dacă suntem doar pentru noi, dacă trăim numai pentru a ne face nouă vieţile mai pline de sens şi mai fericite, nu facem decât să ne secăm sufletele şi să ne împietrim inimile. Şi sunt multe inimi împietrite şi suflete seci în jurul nostru!
Nu putem aştepta ca altcineva să meargă să vorbească cu omul care are nevoie de ajutorul nostru, pentru că noi suntem mult prea ocupaţi să ne găsim scopul vieţii. Nu putem vorbi sau scrie despre altruism dacă noi nu suntem practicanţi al acestuia.
Niciodată nu au fost mai mulţi oameni singuri ca şi acum. Avem reţele de socializare, dar nu purtăm discuţii reale cu nimeni. Avem o mulţime de persoane în jurul nostru, dar niciunuia nu-i pasă de celălalt. Pe internet vorbim de parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă, iar faţă în faţă ne ascundem unul de celălalt.
Şi devenim tot mai singuri. Unii dintre noi mergem la cutia de medicamente, căutând leacul magic care ne-ar curma viaţa. Alţii nu suntem liniştiţi până nu ne vedem sângele curgându-ne pe pielea tăiată cu lama, iar ceilalţi se mulţumesc să se retragă în colţul lor cu căştile în urechi, gândindu-se cât de “aiurea” le e viaţa. Singurătatea sufletească este cea mai grea boală pe care o poate avea un om. Ne simţim singuri când suntem dezamăgiţi de cineva, când nu avem pe cineva special căruia să-i încredinţăm inima noastră ori când constatăm că totu-i deşertăciune. Îmi amintesc de o perioadă din viaţa mea în care m-am simţit foarte deprimată şi singură. Mă retrăgeam în colţul meu, îmbrăcată cu haine închise la culoare şi gândindu-mă că viaţa n-are niciun sens. În timp ce oamenii din jurul meu râdeau, eu mă întrebam de ce pot râde ei. Desenam tot felul de schiţe întunecate, lucru care îmi accentua supărarea. Apoi, am descoperit scrisul. Am început să compun poveşti, apoi am fost încurajată să-mi fac acest blog.
Încetul cu încetul am observat că rănile sufleteşti se vindecau cu ajutorul scrisului. De fiecare dată când acumulam ceva folositor pentru oameni, abia aşteptam să scriu pe blog! Dumnezeu m-a ajutat să ies din singurătate şi din depresie folosindu-Se de talantul cu care m-a înzestrat. Cred că şi tu, omule care te simţi singur şi nefolositor, ai un talent ascuns. Nu-ţi fie teamă sau ruşine, nu te gândi la ce vor spune oamenii! Luptă pentru inima ta şi dă ce ai mai bun din tine prin darul pe care Dumnezeu ţi l-a dat. Poate îţi place să scrii şi să vorbeşti cu oamenii, ca şi mie. Ori poate ai o voce bună. Odată am întrebat o tânără care are o voce de aur, dar pe care şi-a îngropat-o în problemele acestei lumi, ce simte atunci când cântă. “Când cânt, simt că nu am nicio problemă. Parcă toată supărarea ce o am iese din mine şi mă simt liberă!”, mi-a răspuns ea pe un ton visător.
Aşa că, ce mai aştepţi? Foloseşte-te de armele pe care le ai şi ieşi din depresie.
Scris de Milena Cismașiu – intrebarileinimii.blogspot.ro
--
“ Citești Scripturile cu alți ochi atunci când vezi efectiv locurile în care s-au derulat evenimentele descrise.
Prin agentia Oxentia Tourism ai acum ocazia să vizitezi Israelul.
Pentru rezervări sună la: +40.746.675.313
+40.742.684.415
--
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
