ARTICOLUL ZILEIEDITORIALE

Evolutia spirituala

Spre deosebire de făptura desăvârşită prin creaţie, precum a fost Lucifer, dar care a ajuns, abuzând de liberul său arbitru, victima propriei frumuseţi eşuând tragic, Dumnezeu, în viziunea Sa, l-a conceput pe om după chipul şi asemănarea Sa, de o maturitate spirituală care să sfideze legea egoismului.
Dacă lui Lucifer actul său rebel (Isaia 14:13,14) i-a marcat brusc, iremediabil destinul, transformându-i menirea de slujitor devotat în aceea de „emancipat”, pentru om, actul său de ignorare a poruncii restrictive impusă de Creator (Genesa 3:6) a iniţiat procesul de dezvoltare spirituală menit să-l sustragă de sub dictatura nefastă a eului.
Cei doi factori care concură la atingerea plafonului de maturitate spirituală sunt: cugetul activat de consumarea fructului interzis din pomul cunoştinţei binelui şi răului, coroborat cu iubirea nutrită pentru Dumnezeu. (1 Ioan 5 : 3 ).
Convingerea omului, perpetuată prin conştiinşă, că binele pentru el este ascultarea necondiţionată de Creator a fost întărită pe cale experimentală, prin contrast, în urma convieţuirii în cele două sisteme sociale: Edenul şi lumea, despărţite de păcatul adamic. Ulterior Căderii,demersurile lui Dumnezeu pe lângă om converg spre insuflarea dragostei altruiste în inima acestuia care să o estompeze pe cea de sine.
Într-o primă etepă, anticipativă harului, Dumnezeu a elaborat o Lege-proiecţia materială, practică a dragostei divine-care să-i impună omului o conduită duhovnicească, total diferită de cea lumească, păgână. Confruntat cu paragrafele din Decalogul lui Dumnezeu (Exod.20:1-17), adevărate teste de evaluare a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru semeni, omul firesc îşi recunoaşte, prin perceperea simţămintelor din inima lui, falimentul lăuntric afectiv. (Romani 7:14).
Însă ceea ce este imposibil prin creaţie şi prin Lege, întrucât dragostea nu se poate crea şi nici impune, ci numai se induce, se insuflă (1 Ioan4:19) a realizat Isus Hristos prin jertfirea trupului Său pe crucea de la Golgota ca ca preţ de răscumpărare pentru omul pierdut (1Tim.2:6). Numai prin dragostea Sa exprimată prin sacrificiul de Sine, revărsată în inima omului prin Duhul Sfânt (Romani 5:5) se accede în odihna ca de Sabat (Evrei 4:9-11) -starea de lepădare de sine a omului regenerat spiritual-după ce s-a încheiat procesul de eliberare de sub tirania poftelor trupului şi a aspiraţiilor sufletului (Tit2:14), antagonice voii lui Dumnezeu. (1 Ioan 2:16).
Derivatele dragostei, roada Duhului Sfânt, generatoare de caractere compatibile cu atmosfera cerească, de asemenea nu sunt create, ci se dobândesc prin consimţământul omului la presiunea exercitată de Duhul Sfânt, de a capitula în faţa iubirii cristice emanată de la Cruce. (Galateni 5:17). Prin CUMPĂTARE, prin renunţarea la pretenţiile materiale (1 Timotei 6:7,8 )şi senzuale (1 Corinteni 7:2) abuzive ale trupului său de carne precum şi la infatuarea sufletului (1Corinteni 13:4c),inima omului devine virtuoasă orientându-i viaţa trăită cu DREPTATE faţă de semeni (Iacov 4:1), plăcută lui Dumnezeu, cu EVLAVIA care are„făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare”. (1 Timotei 4:8) (Tit 2:11-13). Numai în modul acesta, prin eradicarea tendinţelor fireşti, egoiste ale inimii se nasc virtuţile. Unele subtituie pe celelalte, nu pot coabita: răul şi binele, minciuna şi adevărul, mândria şi smerenia, etc. Pe bună dreptate s-a spus că smerenia creşte numai pe mormântul mândriei.
Raţiunea lui Dumnezeu, care este drept, de a le atribui oamenilor, prin actul creaţiei, un suflet cu dorinţe proprii şi un trup de carne supus poftelor, este de a  conferi fiecăruia posibilitatea dobândirii-prin suprimarea acestor dorinţe şi pofte în urma conlucrării cu Duhul Sfânt-a calităţilor indispensabile unui caracter ceresc. Circumstanţele vitrege ale vieţii oferă zilnic oportunităţi preţioase (Efeseni 5:16) aspiranţilor la desăvârşire spirituală, adevăr care transpare şi din aserţiunea poetei şi compozitoarei France Havergal: „Suferinţa nu este în realitate decât o binecuvântare deghizată, un instrument pentru a ne cizela după chipul lui Isus Hristos, la care aspirăm.”
Multă vreme nu am înţeles de ce trebuie să ne bucurăm în necazuri (Romani 5:3-5) deoarece nu aveam înţelepciune (Iacov 1:2-4), dar acum ştiu că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu, şi anume a celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28).
Într-un tablou sugestiv, Dumnezeu este Semănătorul care aruncă sămânţa bună (Cuvântul) în ogorul inimii, iar Duhul Sfânt este Prăşitorul care stârpeşte buruienile (pofte, dorinţe necurate, ambiţii, etc), care, altfel ar înnăbuşi sămânţa. Contemplând acest tablou inima ni se goleşte de ingratitudinea înnăscută, pentru a fi inundată cu recunoştinţă pentru Acela-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt-care se osteneşte să propăşim spiritual, recunoştinţă care se materializează prin aducerea trupurilor noastre ca o „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1).
Aceasta să fie slujba noastră duhovnicească!
Samuel Muntean, Sighişoara, 25.02.2011 

ADMIN

Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button
%d blogeri au apreciat: