– Pentru inceput, spune-ne cateva lucruri despre tine.
Vă salut, înainte de toate, scumpi și iubiți cititori, și îmi doresc din tot sufletul ca cele lecturate aici să vă fie de un real folos! Numele meu e Andrei Pătrîncă, am 28 de ani, sunt creștin evanghelic, medic rezident psihiatru, consilier în formare pe analiză existențială și logoterapie. Sunt născut în Prahova, locuiesc acum în Sibiu, oraș de care mă leagă multe amintiri și multe așteptări, totodată.
– Ai o profesie rar intalnita in randul crestinilor evanghelici … ce te-a determinat sa imbratisezi aceasta profesie?
Încă de pe vremea copilăriei mele, am remarcat la mine o anumită abilitate de a-i asculta, de a-i înțelege și de a-i sfătui pe oamenii care treceau prin diverse abisuri ființiale. Aș putea spune că am știut dintotdeauna că e potrivit să lucrez în domeniul psihoterapiei. Convertirea mea și apoi aderarea la o biserică evanghelică s-au produs în vremea în care eram student al facultății de medicină. Da, un creștinism greșit înțeles, care nu propune altceva pentru sfințire decât o serie de legități lipsite de viață, gen ”nu lua, nu atinge, nu cerceta, nu studia”, ar fi total împotriva psihiatriei. Pe de cealaltă parte, o psihiatrie lipsită de latura spirituală, de inspirație freudiană ortodoxă, de pildă, ridicată la rang de religie de cel ce o practică, ar fi ea însăși ideologică și diabolică. Am însă șansa extraordinară de a face parte dintr-o Biserică născută în chinurile iluminării Reformei, pe aceea de a ”crește” în ale psihiatriei sub aripa protectoare a profesorului Ghiorghe Talău, un om iubitor al moralei creștine, al bisericilor creștine și al învățăturii Domnului Isus, iar orientarea mea psihoterapică îl are ca părinte pe doctorul Viktor Frankl, un om profund credincios și unul dintre puținii care au reușit să redea psihiatriei dimensiunea ce se credea etern pierdută: cea spirituală. Nici un psihiatru de calitate nu-și poate permite astăzi mediocritatea de a fi împotriva credinței creștine. Este o nouă revoluție această compatibilitate credință-psihoterapie pe care Frankl a adus-o și de la Frankl încoace, chiar de se mai ceartă câteodată, creștinismul și psihoterapia merg împreună.
– Ce categorii de oameni, ma refer la cei care provin din bisericile evanghelice, te viziteaza mai frecvent la cabinet pentru a solicita ajutor psihiatric (sau psihologic)?
Durerea mea e că nu mă vizitează foarte des cei care au cu adevărat nevoie de ajutor, decât în fazele avansate ale bolilor lor psihice. Din sfera confesiunilor evanghelice, patologia cea mai ”colorată” provine din rândul celor care vor să urce Cărarea Cincizecimii fără să țină seama de indicatoarele anterioare: cruce, înviere, sfințire. Pentru detalii, vă invit pe blog: http://www.andrews-inspirations.blogspot.com.
– Sunt credinciosii la fel de predispusi imbolnavirilor de ordin psihic ca si ceilalti?
Da, creștinii sunt la fel de predispuși îmbolnăvirilor ca oricare alții. Dar au deasemenea și mijloace suplimentare de vindecare și de purtare cu demnitate și spre binecuvântarea celorlalți a propriilor cruci.
– Care sunt cele mai frecvente boli psihice intalnite la crestini? Crezi ca au implicatii spirituale?
Depresia este, cred eu, cea mai frecventă boală atât în rândul creștinilor, cât și în cel al necredincioșilor. Pe alocuri, dar destul de rar, am întâlnit, mai cu seamă la reprezentanții curentelor evanghelice înclinate spre misticism, tulburări psihotice. Să nu uităm că membrii bisericilor evanghelice protestante revizioniste (în țara noastră, baptiștii, metodiștii, menoniții, creștinii după Evanghelie, evanghelicii liberi, penticostalii, carismaticii, etc.) aderă la Biserică printr-un act conștient, voit și liber consimțit, botezul copiilor și, implicit, încorporarea în Biserică la vârstă fragedă fiind, precum la începuturile creștinismului, considerate forme ce atentează la liberul arbitru al individului, fiind sancționabile din multiple rațiuni divino-umane. O persoană conștientă de faptul că e vulnerabilă emoțional resimte mai stringent nevoia de a adera la o Biserică plină de viață decât o persoană ceva mai echilibrată afectiv. Asta nu înseamnă nicidecum că Biserica e formată din oameni cu predispoziție spre tulburări psihice, ci, din contră, e alcătuită din persoane care au un atuu în plus celorlalte: nu își maschează slăbiciunile firii prin pseudocăi de împlinire, își conștientizează nevoia de Medic și vin acolo unde Îl găsesc. Implicații spirituale au toate bolile, inclusiv bolile trupului.
– Care ar fi cele mai des intalnite cauze ale depresiei la credinciosi?
Cauzalitatea e polimorfă: încărcătura genetică, modele parentale depresive, educația autoritară, așteptări nerealiste de la sine, de la lume, de la viață, mecanisme maladaptative la stres, pe palierul sociologic anosmia socială, pe cel etologic și cultural o anumită disponibilitate spre tristețe a nației noastre, etc. Trăirea unei relații corecte cu Domnul Isus e o cale excelentă – și nu de puține ori singura cale – de depășire a depresiei. Altcumva, înțelegerea reducționistă a lui Dumnezeu: ”Dumnezeul justițiar”, ”Dumnezeul contabil” (care-mi numără neîncetat păcatele), ”Dumnezeul morții” (care vrea să mă pedepsească, să mă facă să sufăr, să mă omoare), ”Dumnezeul performanței” (care mă vrea neîncetat în vârful podiumului, prin forțele mele), sunt înțelegeri incomplete și păguboase ale Sfintei Treimi, cu consecințe atât pe plan spiritual, cât și pe plan psihic, devenind uneori chiar ele factori ce aprind focul multor tulburări psihice în rândul creștinilor. Pentru toate aceste instanțe, analistul existențial aduce ceea ce lipsește reprezentării divine în înțelegerea pacientului, arătând că Dumnezeu este Păstorul cel Bun, Dumnezeul vieții, al rodniciei și al atotsuficienței în Isus.
– Care sunt metodele de terapie ale depresiei; au crestinii un atu in plus in prevenirea si tratamentul lor?
Nu tratăm depresia, ci omul suferind de depresie. Fiecare ființă este unică, cu o dinamică proprie pe toate cele trei axe existențiale: trupească, sufletească, duhovnicească. ”Metodele” sunt adaptate fiecărei individualități. Dintr-o perspectivă strict orizontală, umană, creștinii au numai atuuri, în măsura în care, repet, Îl înțeleg pe Domnul Cristos așa cum e El și viețuiesc cu El. Dintr-o perspectivă verticală, Isus însuși e direct interesat de biruința în lupta cu boala, sau, cel puțin, în funcționalitatea noastră umană dincolo de boală. Să fim serioși, niciodată nu vom fi pe pământ integral sănătoși nici la corp, nici la minte! Dar bolile pe care le avem ne pot parazita viața sau pot fi tocmai ele căi de binecuvântare a noastră și a celorlalți.
– Unde e linia care desparte bolile mintii de cele ale spiritului?
Aș putea să dau un răspuns savant aici din care nimeni să nu înțeleagă nimic. Răspunsul e simplu: nu știu. Omul care vine la mine e un întreg, îl tratez ca pe un întreg, nu pe bucăți, și las Cuvântul să despartă sufletul de duh (Evrei 4:12).
– Boala psihica a unui crestin (sau un episod de afectiune psihica) poate fi semnul ca acea persoana nu este nascuta din nou?
Am fost abordat cândva, chiar pe blog, de o doamnă care spunea că a intrat în depresie după ce a început să meargă la Biserica Ortodoxă. Probabil că a intrat în contact cu rânduiala, cu legea, și mai puțin cu puterea îmbucurătoare și sfințitoare a harului. Dacă nu trecem de la religie la relație, întotdeauna Îl vom înțelege periculos de greșit pe Dumnezeu, și hăul acesta ne paște pe toți, fie ortodocși, fie baptiști. Nu neg că doamna era născută din nou, probabil că își trăia primii pași pe Cale. Și când ești mic, ești mai sensibil la orice fel de boli.
Răspunsul meu, așadar, e nu. Uneori doar apropierea de Cristos naște conflicte în dimensiunea spirituală, care se repercută în interioritate. Faptul că ”simți” în interior lupta e câteodată semn bun, iubite prieten, mai rău e cu ăia care nu simt! Sfinții canonizați de bisericile tradiționale aveau perioade lungi de suferință lăuntrică.
Problema nu e că ești tulburat, problema constă în neglijarea, tratarea defectuoasă, ascunderea realității și chiar îmbrăcarea bolii în învelișuri spirituale. Mă uimește cât de tare sunt fermecați tinerii de predicatori histrionici, cât de mare priză au scrierile paranoice sau ritmurile ”creștine” agitate! Nu suntem chemați să negăm viața din Cristos a semenilor noștri, e doar între ei și Dumnezeu, ci să cercetăm toate lucrurile și să alegem ce este bun.
– Ce parere ai de posedare demonica in contextul unei boli psihice? Poate aceasta afecta pana si crestinii?
Eu cred în infailibilitatea lui Cristos, nu cred în infailibilitatea creștinilor. Unii creștini sunt mai atacați demonic decât alții. E o realitate vizibilă în toată istoria Bisericii. Important e ca toți cei care trec prin astfel de stări să nu dispere! Dumnezeu e în control! Chiar și atunci!
– Consiliere spirituala sau psihoterapie? Care e diferenta intre ele, care e importanta fiecareia, cu ce se incepe, in cazul unui dezechilibru psihic?
Consilierea, spune școala analitic-existențială, se adresează oamenilor aflați în criză, în situații conflictuale, suferă de tulburări de intensitate ușoară până la medie, și celorlalte afecțiuni, cu scopul funcționării oamenilor ca indivizi sociali, în ciuda bolii. Consilierea are rol suportiv, psihoterapia are și rol curativ. În cazul bolilor psihice, vorbim mai cu seamă de psihoterapie. Dar și consilierea, în sensul suportului unui bolnav cronic, cum este un suferind de schizofrenie, de exemplu, poate fi aur curat. Știu de pildă un caz al unei paciente cu tulburare bipolară căreia consilierea îi face foarte bine.
– Cine este competent sa asigure consilierea spirituala in biserici? Este nevoie de o calificare laica pt acest lucru?
Multe din programele bisericilor protestante sunt foarte apropiate consilierii ”laice”. Mai mult, abilitățile multor evanghelici în ale medicinii și ale psihoterapiei sunt surprinzătoare. Premizele există pentru o consiliere de calitate. Cred însă că cel îndreptățit în a face consilierea în Biserică are nevoie de câteva elemente ce vizează structura interioară: să aibă darul consilierii (ascultare, empatizare, deosebirea duhurilor), să aibă o viziune despre lume și viață profund ancorată în Scriptură și să beneficieze de informațiile necesare (având o formare într-o orientare psihoterapică).
– Se intampla sa fii afectat, sa participi emotional la problemele pacientilor tai (care sunt si fratii tai)?
Sigur. În orientarea mea psihoterapică, participarea emoțională este esențială. Eu simt împreună cu pacientul meu, mă las mișcat de problemele lui, îl însoțesc în drumul pe care el are responsabilitatea să îl parcurgă. Nu sunt un ecran, nici o oglindă, sunt un suflet aproape de un alt suflet. În fiecare pacient, găsesc elemente care mă fac să-l iubesc, să-l simt aproape, să mă bucur cu el și să plâng (în felul meu) alături de el. El –pacientul- și cu mine –psihiatrul, consilierul- suntem într-o relație. Desigur, într-o relație castă, care constituie cadrul potrivit pentru fiecare dintre noi. Într-o relație care are rânduielile și opreliștile ei, dar care ne îmbogățește mereu, mereu, la fiecare ședință, și pe el, și pe mine. Sunt nopți în care nu dorm, sunt apăsări pe care le preiau și eu, dar sunt la tot pasul și stări divine bucuroase care cu greu pot fi descrise în cuvinte. Da, sunt afectat, dar nu sunt dărâmat de problemele pacienților mei scumpi. Și e o mare, mare diferență. J
– Iti place ceea ce faci? Consideri ca profesia ta este legata de chemarea ta?
Când faci ceea ce ți se potrivește, nu-ți pui nici o clipă întrebarea dacă e sau nu chemarea ta. Răspunsul e evident. Mă număr printre puținii privilegiați din România care știu sigur care le e chemarea și care le sunt darurile. Și nu am nici un merit că zi de zi trăiesc împlinit bucuria de a practica ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru mine ca profesie. Trăiesc într-o viață viața mea și viețile pacienților mei. Mă simt plin și bogat prin ei și dacă le pot transmite și lor bucuria de a ne intersecta cărările existenței, pentru diverse popasuri din viață, ce mare și nemeritat câștig e acesta!
Interviu luat de Chris pentru CrestinTotal.ro
®www.CrestinTotal.ro … pentru toate interviurile click aici
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
WoooooW… bravo Andrei pentru ca sti ceea ce faci si faci bine! Domnul Tau este cu tine si te intareste pe calea asta… Sper sa fi un model pentru cei care urmeaza aceeasi cale! multumim Chris pentru interviu!necesar!
Multumesc mult, Otniel! Si eu consider interviul ca fiind necesar pentru lamurirea multor lucruri! Ma bucura faptul ca ai citit cele scrise si ti-ai asumat faptul de a da un feed-back! Iti multumesc de incurajari… cateodata am mare nevoie de oameni ca tine, care sa stie a spune cuvantul potrivit la timpul cuvenit! 🙂
Iti multumesc si tie, Chris, pentru timpul, initiativa si disponibilitatea ce au insotit acest demers!
Fie totul spre lauda Domnului Cristos si spre zidirea sfintei Sale Biserici!
Ma alatur lui Otniel si spun si eu „WooW” este ceva care te surprinde placut. Mutumesc Domnului pentru Fratele nostru; si este o onoare sa fie fratele nostru; Anderei.
Am sa fac un apel cu aceasta ocazie, poate ma citeste cine trebuie, am lucrat in UTF cu copii orfani, parasiti si de multe ori ne intalneam cu „iesiri” pe care noi educatoarele nu le puteam face fata. Aveau nevoie de un psihoterapeut pe care noi il aveam atat de rar sau chiar deloc, astfel copii nostri treceau iar si iar prin acele stari terorizandu-ne pe noi si pe ei.
Rugamintea mea ar fi daca s-ar gasi persoane calificate ca sa faca munca aceasta in numele Domnului, poate multi (nu toti) ar avea alta soarta pe pamant. Multumesc!
Iti multumesc, Valeria!
Iata ca iese in evidenta, practic, nevoia de consilier si de psihoterapeut, prin exemplul tau cu cei mici si ”speciali”. Nu e un moft si nici o substituire a duhovniciei din trecut, asa cum unii au impresia!
Doamne-ajuta sa gasesti pe cine trebuie! 🙂
Ce ganduri profunde … ma bucur ca-ti pui darul in slujba Domnului. Din punctul meu de vedere este o meserie grea si totodata periculoasa, dupa cum spuneai si tu, dar care, cu ajutorul Domnului, poate sluji familia LUI. Te incurajez sa continui. Esti o binecuvantare pt mine. Sa cresti mare!
Il laud pe Dumnezeu pentru ca a imbogatit societatea evanghelica cu o persoana ca tine!
A fost o perioada in viata mea cand am tanjit profund sa discut cu un medic psihiatru crestin despre abuzurile de ordin spiritual pe care le-am suferit in biserica penticostala in care am crescut. Am cunoscut persoane dezechilibrate psihic care au devenit asa in urma participarii la programele de staruinte dupa Duhul Sfant, marturisitori ai unor vedenii si experiente bizare care erau puse pe seama lui Dumnezeu, un intreg amalgam de invataturi care produc grave confuzii asupra imaginii lui Dumnezeu.
Biserica evanghelica are mare nevoie de oameni ca tine si de consilieri spirituali care sa ofere directii spre o viata crestina echilibrata!
Sper din toata inima sa am sansa de a ma apropia de oameni ca tine si sa imi unesc efortul in ajutorarea celor ce trec prin dezechilibre de ordin sufletesc, spiritual….
eu nu sunt in domeniul asta dar am fost o data la o scoala de copii cu nevoi speciale in Bistrita unde am fost dat practic peste cap… am facut impreuna cu ei lumanari… am cantat cu ei… ne-am povestit uni altora durerile… cand am plecat de acolo a venit un „baietel” mai mare ca mine, m-a strans in brate si mi-a spus cu cea mai sincera inima si zambet pe fata lui mongola: „esti prietenul meu cel mai bun!” atunci am plans tot drumul spre casa…(scoala se cheama „LACRIMA”) si am vrut sa imi bag dosarul la psihologie dar am ajuns in alta parte… si acum tot ce pot sa fac e sa ma rog pentru voi ca sa fiti binecuvantati si imputerniciti sa aduceti ajutor in lumea cu nevoi mentale si spirituale ale Bisericii si nu numai… legat de staruintele dupa Duh in biserica penticostala…cred ca ar trebuii sa facem distinctia unde se termina influenta bisericii asupra staruintei… depinde foarte mult cine conduce acolo, cine indruma, cine consiliaza… de asta avem nevoie de oameni cu scaun la cap si picioarele pe pamant care sunt invatati sa lucreze cu inima omului si care se lasa condusi de Duhul. si nu doar la penticostali;)… Andrei inca o data felicitari! Valeria spor la munca! si toti ceilalti care slujiti cu darurile voastre imbarbatati-va!
Ony, ma emotioneaza tare mult incurajarile tale! Iti multumesc mult pentru ele! Si eu am multe slabiciuni, de diverse feluri, asa ca nu sunt tocmai bun de luat ca model. Frumusetea celuilalt sta in ochii privitorului, caci, cumva, vedem in altii ceea ce suntem. De pilda, cand Maica Tereza a fost intrebata de un reporter cum de a putut lucra cu muribunzii aia viermanosi, ea a zis: ”eu am vazut ingerii din ei, nu viermii”. Asa ca toate aprecierile tale cu privire la mine, Ony, nu-mi arata decat frumusetea cristica a privirii si a inimii tale.
Pace tie si multumesc inca o data! 🙂
DJ, esti un curajos pentru ca ai reusit sa ne impartasesti experientele tale! E un esec acesta: s-a pornit de la ideea de a respecta libertatea individului si s-a ajuns la manipulare emotionala, la abuz si la alte forme total straine spiritului Reformei. Dar ma gandesc ca toate isi au rostul lor, DJ, iar tu, cel care ai deschis ochii, ai responsabilitatea de a croi carari drepte pe care apropiatii tai sa paseasca sigur spre Cristos. Ideea ta mi se pare excelenta: un centru de consiliere psihoterapica a persoanelor cu probleme mentale din Bisericile evanghelice. Eu am in ruga un astfel de proiect, dar nu am nici un ajutor real intr-acolo: un spatiu pus la dispozitie, care sa corespunda normelor, cu toate cheltuielile aferente, incetarea stigmatizarii psihiatriei de la amvon, recunoasterea (chiar in mijlocul unui popor foarte experimentat in a-si ascunde si nega problemele interioare) slabiciunilor si puterea marturisirii acestora.
Da, nu Biserica Penticostala e de vina pentru abuzurile unor comunitati locale. De atata vreme imi doresc o discutie cu liderii penticostali si carismatici -locali-, i-am invitat, in cateva instante, la seminarii de consiliere a enoriasilor si nu am primit decat tacerea fratiilor lor. Au venit preoti ortodocsi, romano si grecocatolici, pastori luterani, reformati, baptisti, dar penticostali nu. In randurile penticostalilor sunt multi oameni valorosi, multi pastori cu adevarat plini de Duhul Sfant, multe persoane echilibrate emotional si demne de a lasa in urma dare fine spre Cristos. Ca in orice Biserica insa, ce e gol face zgomot mai tare! Ce sa-i faci?!
Multumesc inca o data, DJ, si iti stau la dispozitie pentru orice nevoie personala la implinirea careia crezi ca as putea contribui! 🙂
Oti, copiii aceia sunt ai nostri! Trebuie sa ni-i asumam ca atare! La fel si bolnavii psihic. E usor sa ii inchidem in spitale si sa-i parasim acolo, dar daca le negam existenta, sa nu uitam trei lucruri: 1. ei nu uita de noi, 2. maine, s-ar putea sa fim noi in locul lor, 3. vom da socoteala…
Succes pe noul drum profesional si sunt convins ca si acolo vei arata, prin vietuirea ta, ca esti un om printre oameni!
Iti multumesc pentru comentariu! 🙂
Fie ca lucrurile ‘rostite’ sa fie lucruri sadite in inima ta, si sa ai harul ca buzele nicicand sa nu-ti rosteasca altceva decat trairea…
Si pentru ca eu sunt doar in trecere pe aici, ma rog ca Dumnezeu sa puna in jurul tau oameni care sa te poarte in ruga inaintea Lui, ca ceea ce faci sa continue sa-ti fie bucurie si har.
🙂
Am surprins acea perioada intr-un articol pe care l-am intitulat „Prietenie optima”, publicat aici pe blog. E adevarat: orice lucru isi are rostul lui! Pentru mine, acea perioada dureroasa a fost totodata perioada de debut a revelatiei personale a lui Dumnezeu fata de mine. Mi-a descoperit frumusetea Lui dincolo de tot ce stiam sau imi puteam inchipui despre El. Deocamdata efortul meu se concretizeaza in articole pe care le public aici si caut sa transmit mai departe tot ceea ce mi-a imbogatit si insanatosit mie viata.
Am tot respectul si admiratia pentru munca ta! Domnul sa te insoteasca si sa-ti dea izbanda in tot ceea ce intreprinzi!
Iti multumesc, Flori! Amin!
DJ, izbanda si tie in tot ceea ce faci tu si rasare din iubirea de Sus intru iubirea de oameni!
Wow, sunt bucuros sa ma „infrupt” din discutiile ce s-au incins aici 🙂 Constat ca psihiatrii sunt mai populari decat artistii 🙂 Hey, Andrei, se pare ca faci o treaba superba pe aici! Binecuvantare, tuturor!
Otniel – acesti copii practic au mare nevoie de noi, dar mai mult decat noi poate face personalul calificat pentru ca acesti copii nici nu poti sa-i indrumi pe calea pocaintei deoarece sunt foarte influentabili. Multora blandetea si dragostea ( venind de la persoane care nu le pot oferi stabilitate) le dauneaza , de aceea am „strigat” dupa ajutor profesionist care sa lucreze cu ei fara sa astepte vre-o rasplata. Bineinteles ca rasplata le va fi maaaree, maaree in ceruri!!!
Chris, vad o nuanta de gelozie aici! 🙂 Nu, psihiatrii nu au aceeasi popularitate precum artistii, sunt doar necesari pe alocuri, atat. Se pare ca erotomania (stiti voi, cand o persoana e convinsa – si ar dori foarte tare – sa fie iubita de o fiinta considerata sus pusa social) ii vizeaza pe primul loc pe medici, apoi pe preoti/pastori. In spatiul evanghelic romanesc, cred ca pastorii si muzicienii crestini sunt cam pe acelasi loc, pe podium.
In realitate insa, a ravni dupa aplauzele celorlalti denota nu abilitati extraordinare, ci mai cu seama o crasa nevoie de reconfirmare a propriei valori, pentru ca stima de sine e joasa.
Articolul cu pricina tinteste spre altceva: a constientiza Bisericile evanghelice de nevoia de asumare a specialistilor in anumite domenii, in speta aici asumarea psihiatrilor si a psihoterapeutilor.
Multumesc pentru coment! 🙂
Valeria, sustin cele spuse de tine! Noi, romanii, avem o problema – dincolo de problema cea mai mare, aceea de a crede ca nu avem nici o problema -: ni se pare ca ne pricepem la toate! Nu, iubiti prieteni, nu ne pricepem la toate! Daca Biserica Catolica a inteles faptul ca trebuie sa fie intr-un dialog deschis cu oamenii ce au diverse daruri in interiorul ei pentru a sti sa raspunda intelept si potrivit revelatiei multelor provocari pe care vremurile le impun, daca Biserica Catolica are o viziune clara, argumentata biblic si sustinuta de oamenii de stiinta, cu privire la avort, suicid, eutanasie, daca studentii la teologie ortodoxa si catolica din Romania au nenumarate cursuri tinute de psihiatri si de psihologi pentru a sti sa discearna bine o boala psihica de o traire autentica plina de Duh, daca adventistii au in Brasov un spital numai al lor, sa ne gandim cate lucruri nu avem noi, evanghelicii din Romania, cel mai mare procent de evanghelici din Europa de Est, si am putea avea. Calea: apostolatul laic, preotia universala. In termeni populari, sa intelegem odata ca putem atinge inimi si prin alte mijloace decat prin evanghelizari in masa si programe in Biserica… Vremurile ne provoaca sa iesim… sa iesim sub binecuvantarea Bisericii, dar sa iesim intelept, profesionist si-n toate domeniile!
Doamne-ajuta! 🙂
Andrei, cred ca si psihiatrii se inseala uneori :), nu e vorba de nici un dram de gelozie, dimpotriva, am toata admiratia pentru dialogurile pline de substanta care s-au iscat aici. Imi place cum alegi exemplele celor pe care noi ii consideram ca fiind „din lume” , de la care avem multe de invatat … daca am reusi sa ne dezbracam de mandria care ne acopera ochii ca o masca stupida, am putea deprinde unele lucruri folositoare pentru largirea Imparatiei, chiar cu asumarea faptului de a recunoaste ca uneori, fiii acestui veac sunt mai intelepti decat fiii luminii…
Draga Andrei si cine trebuie sa faca pasul, nu noi? Daca tot asteptam ca altul sa faca ceva, niciodata nu vim face nimic. ” Eu caut un om…” Dumnezeu incepe cu un om, nu cu un pastor, nu cu nu stiu cati – ci cu un om –
Recent am auzit o marturie care m-a miscat; o sora s-a hotarat sa faca ceva pentru Domnul, si in fiecare sfarsit de saptamana mergea la bolnavi in spital ducandu-le mancarea cea mai dorita in spital (cel putin acolo de unde era sora) sarmalele. I n zece ani – spune sora – s-au intors la Domnul cel putin 260 de persoane. Si totul a inceput de la un om.
Iti dau dreptate, Chris! De fapt, cine ma cunoaste stie ca nu sunt un confesionalist, desi apar Reforma daca se impune. Nu cred ca evanghelicii alcatuiesc o casta superioara, nu cred ca Domnul Isus e proprietatea lor si dincolo de protestantism nu e mantuire, ci mai degraba sustin teoria unui mare si indragit apologet: ”Pe cel sincer, indiferent de denominatie, Dumnezeu il va face sa traiasca din confesiunea lui acele elemente care tin de crestinismul biblic” (C.S. Lewis).
Valeria, da, ai dreptate, tine de noi sa ne facem partea, tine insa de cei cu potenta la nivelul conducerii nationale a Bisericilor evanghelice (ma feresc de cuvantul ”cult”), sa initieze niste programe in directia mai sus amintita. Suntem in Romania, nu avem o cultura a dialogului, cand ne deranjeaza ceva la cineva in pozitie de autoritate ecleziala ba publicam pe net articole impotriva lui, ca sa vada toti cum stim sa ranim, ba scriem scrisori in care il anulam pe celalalt si convingerile pe care le are, scrisori care, culmea, tot pe net ajung, dar inca nu putem sta la masa discutiei, ca sa ne ascultam, cel putin. Eu sunt prea neinsemnat pentru a initia un proiect de ajutor psihiatric si psihoterapic in Biserica, pentru a bate la usile Institutelor si a le spune fratilor decani si rectori ca ar fi bine ca studentii la teologie sa aiba niste notiuni minime de psihiatrie, ca sa stie a identifica o depresie in randul ”enoriasilor” (boala care face ravagii printre crestini si al carei duh de sinucidere a rapus deja cateva suflete, de exemplu). Intelegi? La asta ma refer. La recunoasterea, ca Biserica, a nevoii de psihiatrie, la sunarea din trambita pentru a-i mobiliza in sensul acesta pe toti cei care pot da o mana de ajutor din domeniu -si nu sunt putini-, la crearea unui cadru organizat de functionare a cabinetelor de consiliere/psihoterapie/psihiatrie sub ocrotirea si binecuvantarea Bisericii. Bineinteles ca noi ne vom face treaba, cum stim mai bine, in institutiile laice unde ne gasim de lucru, dar ce lucruri minunate s-ar produce daca, in loc sa fie lasati in voia lumii oamenii cu diverse abilitati din Biserica, Biserica si-ar pune pecetea peste slujirea lor!
Multumesc, dragilor, pentru comentarii! Le apreciez foarte mult. 🙂
Andrei ai toata admiratia mea pentru ceea ce ai ales sa faci. Mai ales ca se sparge perdeau ce spune ca crestinii nu au voie sa sufere depresii.
Insa cand crestinii sunt profesionisti acolo unde sunt, imi scot palaria (inca nu mi-am cumparat una :d). Sunt pentru profesionalism oriunde ai fi si in orice trebuie sa faci.
Îți mulțumesc, Cella! Nașterea din nou ne așaza, pozitional, in dimensiunea harului: ”cei sfintiti in Isus Cristos”. Din punct de vedere practic, convertirea innoieste, actualizeaza si imputerniceste calea sfintirii: ”chemati sa fie sfinti”. Dar de aici si pana la a spune ca suntem imaculati, cata vreme suntem in limitarile naturii umane, e un abis. Subliniez: a spune ca nu avem probleme de ordin psihic nu ne rezolva problemele. Doar le ascunde sub covor…
In Cristos ramai om, cu marea putinta de a fi precum Omul!
Multe binecuvantari, Cella! 🙂
Din toate comentariile de pana acum, pot spune ca am ramas foarte imbogatita cu o noua perspectiva asupra a ceea ce inseamna rascumpararea pe care a venit sa o realizeze Cristos in om, care implica trup, suflet, duh. Daca pentru tine, Andrei, slujirea ta se concretizeaza in a te oferi pe tine insuti ca mijloc al Lui de a reabilita din punct de vedere psihic, ma simt onorata sa ma pregatesc pentru a reabilita din punct de vedere fizic acolo unde este posibil, prin slujba cu care m-a binecuvantat Dumnezeu. La fel ca tine, pot spune ca sunt privilegiata sa fac ceea ce imi place in tara in care m-a chemat Dumnezeu. Ba mai mult, impartasesc viziunea unui centru medical crestin de reabilitare fizica si psihica, disponibil pentru toate categoriile sociale, diferit in esenta de cum se definesc centrele SPA, atat de renumite si cautate in zilele de azi.
Sunt binecuvantata sa te cunosc si ma rog ca Dumnezeu sa fie glorificat prin viata ta(Filipeni 1:20), ca El sa-ti rasplateasca toate eforturile tale(Rut 2:12) si sa ne pastreze pe toti in harul Lui pana in vesnicie(1 Tesaloniceni 5:23-24)!
Multumesc Chris pentru interviu! Inca o data, ai dovedit ca pretuiesti medicii romani cu inceputuri slabe :P, ca ai o viziune larga asupra Imparatiei si o inima mare pentru Cristos si pentru oameni! Fii binecuvantat!
Iti multumesc, Katy! Apreciez tare mult mesajul tau! Ma bucur ca te simti mai puternic motivata in dorinta de te consacra cauzei reabilitarii trupesti a oamenilor! Dumnezeu sa te ajute, sa transforme visul tau in realitate, dar intr-o realitate care sa intreaca cu mult asteptarile tale, asa cum doar El stie a face!
Da, cu fiecare reactie a dvs., prieteni care simtiti cu cele scrise in articolul de mai sus, imi dau seama cat de multumitor trebuie sa-i fiu lui Chris, care si-a rupt din timpul si din energia lui pentru interviul acesta! Multam, Chris! 🙂
Andrei, nu-l provoca ca-si mai rupe vreo doi timpi acusica ;))
Tot ce se poate! 🙂
=))…cela cela…toate au un rost…:P
Am citit comenturile si m-am bucurat sa vad progres pe calea Domnului.
Draga Andrei ma alatur lui Valeria si te rog, daca prin prejma ta intalnesti
aceste „case de copii” nu ezita sa faci ceva pentru ei, si bineinteles pentru Domnul.
Are dreptate acest copii au mare nevoie de psihologi ca tine. Cine stie daca nu pentru asta te-a pregatit Domnul!? Si cu acest prilej as vrea sa lansez aceasta provocare tuturor carora Dumnezeu le-a dat acest har sa fie psihologi, nu treceti pe langa ei, va rog!!!!
Domnul sa te calauzeasca
Articol interesant, Andrei! Chris, interviu reusit! Felicitari ambilor.
Ma bucur sa cunosc cum gindeste un coleg de breasla crestin. Mult succes si realizari in cariera (care, cred ca se numara prin aparitia mai multor zimbete si autenticitate la pacienti…. nu si prin numarul lor uneori…)
As vrea sa ma pronunt, sau mai bine zis, sa iti cer parerea.
Sunt deacord ca intre crestini nu exista cultura de vizita la consiliere, sau cu atit mai mult la psihoterapie. Mi se pare ca una din cauze este ca lumea se teme de cliseul de a fi etichetata bolnava la cap.
Si aici cred ca este vorba de confuzie despre ceea ce este o tulburare (termenul deja nu ne place, nu? :)) emotionala si o boala psihica. In practica mea de consiliere nu odata ma duce gindul la faptul, ca in mediul evanghelic mai des este loc pentru tulburari emotionale netratate. Sunt mai rare cazuri de boli psihice.
Cred ca toti suntem afectati de diferite situatii, imprejurari ale vietii intr-o masura mai mare sau mai mica. O afectiune netratata, care se suprapune cu alta, si iar cu una noua la loviturile vietii, pina la urma pe unii ii arunca in knock-out si ii face pasibili de tulburari mai grave….
Cred ca totusi intelegerea diferentei intre termini, pe care nu stiu, daca o sustii, ar ajuta mult si ar incuraja oamenii sa se adreseze mai des dupa ajutor. Toti avem momente, care trebuiesc sa fie tratate, ca sa nu ne „impuroieze” viata.
In alta ordine de idei, mi se pare ca mediul crestin are tentinda de „camuflare” a trairilor, care nu se potrivesc standartelor „nescrise” de norma in exprimare a ceea ce traiesti (ceea ce e si o chestiuta culturala)… Din acest motiv, cred, ca crestinii deseori sunt in dezavantaj dublu, traindu-si dramele interne in singuratate si evadare, exprimindu-se intr-un limbaj superficial al subculturii „pocaiesti”…. insa si fiind superficiali si incapabili sa traiasca o apropiere autentica dintre frati, nestiind/necautind raspunsuri la intrebarea CUM? la CE-TREBUIE-SA-FACEM-CA-SI-CRESTINI?
Nu sunt la fel de optimista asura a ceea ce este de facto trupul lui Cristos… Deseori vad, inclusiv si lideri, care nu-si trateaza ranile… E trist…
Apreciez, Naomi, mesajul tau! Lucrarea care vizeaza copiii institutionalizati are alte coordonate decat cea cu adultii, pe care eu ma specializez. E nevoie de alte abilitati de slujire, de alte formari decat a mea.
Ma bucur tare mult de apelul facut de Valeria si cred ca al sau glas, prin acest mijloc si prin altele, va rasuna ca un ecou in inimile celor potriviti dedicarii in acest domeniu!
Multumesc mult! 🙂
Liuba, iti multumesc pentru mesajul tau! Da, si eu am sugerat, nu asa de explicit ca tine, recunosc, ca in randul evanghelicilor care m-au solicitat predomina tulburarile (gen depresie, de exemplu, sau anxietate), intalnindu-se mai putin psihoze. Psihiatria aduce in discutie si tulburarea de stres (apoi, dupa un timp de persistenta a simptomelor, numita de adaptare), tulburare care s-ar potrivi mai lesne celor spuse de tine, adica o disfunctie cu o cauzalitate clara si facil identicabila: unul sau mai multi factori stresori perturba echilibrul tau interior. Celelalte tulburari, gen depresie sau anxietate, au o multitudine de factori implicati in etiopatogenia lor.
Subliniez cele spuse de tine: cele mai multe cazuri se preteaza la consiliere. Si cele mai multe nu ar necesita psihoterapie, daca nu ar coace inauntru precum lava unui vulcan, distrugand inimaginabil de mult. Stigmatizarea bolnavului psihic e o vina colectiva a poporului nostru si e pregnant vizibila in majoritatea comunitatilor ce tin fie de confesiunea autohtona, fie de cele aclimatizate pe taram mioritic.
De bun augur precizarile tale! Te mai astept, cu mare drag! 🙂
Andrei, ceea ce cred eu ca lipseste comunitatii crestine, sunt cercetari si prezentari ale informatiei/invataturii despre aspectele specifice vietii crestine intr-un cadrul de sanatate mintala si de prevenire a unor probleme…
multi crestini cred ca nu ar putea explica in termeni aplicabili vietii de zi cu zi ce e smerenia, mindria, ce e sfintenia, firea, etc…
ce zici, poate am face ceva la acest capitol impreuna :)? crezi ca ar fi nevoie?
e mai usor sa previi problemele, decit sa le tratezi…
Cred ca e nevoie, Liuba, cum sa nu! Subscriu oricarui proiect de genul acesta, in limita timpului! Multumesc pentru invitatie! Multa pace si binecuvantare sfanta!
eu nu nteleg depresia asta desi este o boala a sufletului cei care trec prin asa ceva au nevoie de consiliere si nicidecum de o nepasare tacita si indiferenta care sa instalat foarte confortabil in romania si in cam toate bisericile evanghelice eu sint penticostal si am trecut printro depresie si ii pot intelege mai bine decit cel care se ocupa cu cosilierea spirituala dar aceasta in multe biserici nu prea exista in biserica din care eu fac parte exista o nepasare de fier ca sa nu intru in allte exagerari si atunci pun si eu o intrebare ca nici eu care am trecut prin asa ceva cum inplinim noi versetul acela in care spune ca piere cel neprihanit si nimanui nui pasa
este un strigat mare de alarma si situatia nu e deloc roz daca am cazut intrun asfel de nepasare
Domnule Rosca, celor care n-au trecut prin depresie le este greu a-i intelege pe ceilalti! In plus, a vorbi despre dureri launtrice in Bisericile Evanghelice din Romania e un subiect tabu, care starneste multe fanatisme. Eu cred – si poate imi dati dvs. dreptate – ca multi sufera de diverse probleme de ordin psihologic si ca prefera sa le ascunda sub covor, pentru ca altfel ar fi respinsi si deveniti proscrisi de comunitate. Asa e, Bisericile tac la durerea celor depresivi. Si depresia e tocmai „strigatul mut dupa iubire”. Speram ca tocmai prin acest articol sa-i sensibilizam pe cei care pot face ceva in directia aceasta! Multumesc pentru comentariu!
Buna!Am 18 ani si sufar de tulburare schizoafectiva(tulburare obsesiv-compulsiva)de 8 ani de zile.m-au dignosticat abia de 3 ani si de atunc iau bagat in mine o gramada de droguri,dar in zadar,pt ca eu am ramas cu aceeasi problema.
Acuma mai iau doar doua feluri de pastile,dar as dormi non -stop.
As vrea sa stiu daca aceasta „boala” se mai vindeca vreodata,fiindca eu nu mai cred chestia asta.
Obsesiile sunt de genu:ai blasfemii care le tot repeti si vezi imagini de natura sexuala.
astept rspuns.
va multumesc
Te salut, Anonim. Tulburarea obsesiv-compulsiva are o varietate de prognostice, in functie de variabilitatea individuala. Terapia medicamentoasa, alaturi de psihoterapie, aduc ameliorari substantiale.
Eu ti-as recomanda sa gasesti un psihoterapeut in orasul tau si sa incepi psihoterapia, deopotriva cu medicatia.
Cu mult drag,
Andrei Patrinca
Am fost si merg la psihoterapie de aproape 2 ani de zile,dar in zadar,plus ca si medicamentele sunt iar in zadar.iti dau o somnolenta continua,mi-au schimbat personalitatea si modul de a fii:adica razi fara incetare sau plangi din senin.parerea mea este ca nu se va vindeca niciodata si ca se amagesc in zadar doctorii cu medicatia lor ,e doar asa de „umplutura”,ca sa -ti faca tie viata mai „roz’.astept raspuns.
va multumesc
Tocmai faptul ca astepti „raspuns” de fiecare data, imi spune ca, dincolo de dezamagirea pe care o resimti in momentul de fata, e acolo, in inima ta, si o speranta ca te vei simti mai bine. Tulburarea obsesiv-compulsiva nu se manifesta la fel in fiecare clipa a vietii: cateodata te simti mai bine, alteori mai rau. Eu cunosc un baiat cu TOC, crestin evanghelic, in tratament la noi, care e atacat periodic de astfel de indoieli cu privire la ameliorarea bolii sale. E uimitor cat de bine se simte oridecateori alege sa creada ca, in ciuda obsesiilor si a compulsiilor lui, viata merge mai departe si el e dator sa o accepte ca atare, sa creada ca maine va fi mai bine, sa-si ia privirea de la sine si sa-si focalizeze atentia asupra altora.
Dar cel mai bine ar fi sa discuti despre dezamagirea ta cu psihoterapeutul tau. Apropo, in ce orientare psihoterapica are formarea?
Domnule Andrei, va admir pt trairea Dvs in Domnul. Nu am inteles din ce comunitate faceti parte – baptista, penticostala… – dar va admir si aduc laude lui Dumnezeu pt sufletul larg in iubire fata de El si fata de aproapele. Frumoasa cale ati ales sa mergeti in viata, calea Domnului, indiferent de comunitatea crestina la care apartineti. Sunteti cu adevarat „un om dupa inima lui Dumnezeu”. Eu sunt catolic convins dar cu respect sincer fata de toti oamenii de bunavointa.
Va salut, domnule Cornel! Va multumesc pentru mesajul dvs. de incurajare! Sunt baptist, dar am deschidere fara de toate confesiunile crestine, mai cu seama de cea catolica postconciliara!
Multa binecuvantare! 🙂
Pace, Andrei
Sunt sora ta de la Zalau, nu ne cunoastem, dar, Tata ne cunoaste. Ce minunata lucrare sa fim frati in Hristos. Andrei, vreau sa-ti spun cate ceva despre mine si sa-ti cer ajutor ca unui frate. Am terminat psihologia, la scurta vreme dupa terminarea facultatii m-am intors la Domnul si in prezent lucrez ca psiholog. Am citit interviul tau si m-am bucurat tare mult, asta mi-a pus pe inima sa ma rog ca daca este cu putinta sa reusim sa vorbim si daca Domnul ingaduie chiar sa ne vedem, m-as bucura mult.
Buna seara
Faceti terapie cu cei care nu cred in Dumnezeu?
Da, sigur, indiferent de convingerile religioase!