Când speranța pare slabă și anul a părut lung

Există ceva în zilele de sfârșit ale anului care expune sufletul.

Luminile rămân. Colindele încă se aud. Scenele Nașterii Domnului strălucesc ușor în foaierele și în sufrageriile bisericilor. Și totuși, sub familiaritatea ritualurilor de Crăciun, multe poartă o greutate tăcută. Așteptările nu au fost îndeplinite. Rugăciunile au primit răspuns diferit față de cum se spera. Relațiile s-au deteriorat. Pierderile au persistat. Pentru unii, anul se termină nu cu o sărbătoare, ci cu oboseală.

La urma urmei, Adventul nu este sentimental. Este sincer. Nu neagă întunericul; îl numește. Lumea în care s-a născut Hristos nu era calmă sau ordonată, ci fracturată, violentă și obosită. Roma domnea prin forță. Sărăcia era răspândită. Familiile trăiau sub presiune. Speranța părea distantă. În acest sens, primul Crăciun pare inconfortabil de familiar. Pe măsură ce se încheie un alt an, fluxul constant de titluri tulburătoare îi poate lăsa chiar și pe credincioși amorțiți. Credința , în momente ca acestea, nu mai este o virtute decorativă. Devine fie esențială, fie de înlocuit.

Ceea ce ridică o întrebare pe care mulți credincioși și-o pun în liniște la sfârșitul anului: Cum arată credința atunci când lumea pare că se destramă?

Speranța începe prin a înfrunta ceea ce este rupt

Când privim la scăderea standardelor educaționale, creșterea criminalității, dezintegrarea familiilor, nivelurile record de supradoze de droguri și sinucideri, creșterea numărului de persoane fără adăpost, violența armată din orașele noastre și polarizarea rasială profundă, este de înțeles să ne simțim neliniștiți.

Lumea pare fragilă. Uneori, chiar înfricoșătoare. Și totuși, istoria ne amintește că generațiile dinaintea noastră au îndurat lucruri mai rele – războaie mondiale, crize economice, pandemii și dezastre naturale. Au supraviețuit nu pentru că circumstanțele le-au fost favorabile, ci pentru că speranța a refuzat să se predea. Dacă ei au rezistat, putem și noi. Primul pas înainte este onestitatea.

Nu sunt doar „cei fără adăpost”, locuitori din zonele urbane de camping sau comunități de la marginea drumului. Sunt vecinii noștri fără adăpost – prieteni, fii și fiice – prinși în dependență, disperare și o rețea de boli sociale și spirituale. Putem da vina doar pe arme pentru violența armată, dar această explicație nu merge suficient de adânc. Mulți dintre tinerii noștri sunt pierduți în cicluri de criminalitate, lipsă de sens și disperare. Putem da vina pe poliția defectuoasă pentru ratele jalnice de omucideri din zonele rezidențiale, dar întrebarea mai dificilă rămâne: unde sunt tații? Fiii noștri au nevoie de tații lor. Au nevoie de comunitate. Au nevoie de un scop.

Adevărul este inconfortabil, dar necesar: nu putem schimba ceea ce refuzăm să înfruntăm.

Cum speranța biblică modelează schimbarea reală

Însă înfruntarea realității nu este sfârșitul poveștii creștine. Este locul unde începe credința . Scriptura definește credința cu o claritate remarcabilă: „Iar credința este o neîncredere în lucrurile nădăjduite, o dovadă a celor nevăzute” ( Evrei 11:1 ). Credința nu este o dorință de sine. Are substanță. Dă greutate și formă speranței înainte ca rezultatele să apară. Așadar, la ce sperăm?

Sperăm în familii reconstruite.
Sperăm în cartiere mai sigure.
Sperăm în vindecarea diviziunilor.
Sperăm în tineri care pot visa din nou.

Speranța este pântecele în care se concep noi viitoruri. Dr. Martin Luther King Jr., aflat în mijlocul unei segregări rasiale brutale, a îndrăznit să spere la ceva diferit. Această speranță i-a incubat visul îndrăzneț – că într-o zi, lumea ar putea fi altfel. Istoria s-a mișcat nu pentru că momentul era ușor, ci pentru că speranța a refuzat să moară. Dar Scriptura ne îndeamnă mai departe.

„Credința fără fapte este moartă.” Credința care rămâne abstractă nu devine niciodată transformatoare.

Ce este credința curajoasă?

Adevărata credință nu este zgomotoasă. Este întruchipată.
Adevărata credință spune: „Îmi voi invita vecinul la o ceașcă de ceai pentru că refuz să cred că este dincolo de orice răscumpărare”.
Adevărata credință spune: „Fiule, nu am știut cum să fiu tată – dar îmi vei permite să încerc din nou?”
Adevărata credință își suflecă mânecile. Alege responsabilitatea în locul retragerii, implicarea în locul apatiei și curajul în locul cinismului. Se ridică din ruinele deznădejdii, victimizării și tribalismului și îndrăznește să-și imagineze un viitor diferit.

Credința nu neagă zdrențuirea lumii. Refuză să lase zdrențuirea să aibă ultimul cuvânt.

Găsirea unei credințe stabile în haosul Crăciunului

Una dintre ispitele discrete ale acestui sezon este de a transforma credința într-o evadare – un limbaj religios care ne consolează fără să ne cheme. Dar Crăciunul nu va permite asta. Dumnezeu nu a trimis o idee. A trimis un copil.
Nu a strigat soluții din ceruri. A intrat în haosul Pământului.

Născut în sărăcie. Așezat într-un spațiu împrumutat. Crescut sub amenințări politice, Hristos nu a venit să explice suferința. El a venit să locuiască în ea. Credința, așadar, nu este negare. Este sfidare – sfidare împotriva disperării, resemnării și minciunii că nimic nu se poate schimba.

Îmbrățișând o credință puternică și puternică 

Pe măsură ce acest an se apropie de sfârșit, speranța s-ar putea să nu sosească cu fast. Adesea vine în liniște – prin reconciliere, prin responsabilitate, prin decizia de a rămâne prezent atunci când ar fi mai ușor să ne retragem.

Crăciunul nu ne promite un viitor fără durere. Ne promite unul plin de semnificație. Fie ca în acest sezon sfânt să găsiți o credință suficient de puternică pentru a înfrunta adevărul, suficient de blândă pentru a iubi bine și suficient de curajoasă pentru a acționa. Fie ca lumina care a intrat în întunericul de la Betleem să vă liniștească inima la sfârșitul anului. Și fie ca să pășiți în anul care vine nu neatinși de durerea lumii, ci ancorați într-o speranță reală, rezistentă și vie.

Hristos a venit. Lumina a intrat. Și întunericul nu are ultimul cuvânt.

sursa https://www.christianity.com/wiki/holidays/when-hope-feels-thin-and-the-year-has-felt-long.html