Nelu Filip: PREDICAREA FĂRĂ TEAMĂ SFÂNTĂ ESTE ABUZ SPIRITUAL

PREDICAREA FĂRĂ TEAMĂ SFÂNTĂ ESTE ABUZ SPIRITUAL

Predicarea nu este un exercițiu obișnuit. Nu este o rutină și nu este nici o activitate care poate fi tratată cu lejeritatea cu care ridici un pahar cu apă. Predicarea este un act în care un om stă între Dumnezeu și oameni, iar acest loc ar trebui să fie locul cel mai încărcat de respect, concentrare și curăție interioară. Când cineva spune că predică fără emoție, fără frământare, fără o respirație mai adâncă înainte de a urca la amvon, ceva din înțelegerea rostului predicării s-a pierdut.

Pentru cei care au trăit chemarea slujirii cu responsabilitate, predicarea a fost întotdeauna un consum real, o investiție de inimă. Un act care te golește și te umple în același timp.

Pregătirea nu începe cu un text memorat și nu se termină cu un plan de idei. Pregătirea începe cu rugăciunea. Cu sentimentul că depinzi în fiecare secundă de Dumnezeu. Cu convingerea că fără El vorbele rămân doar sunet, iar predica devine un discurs obișnuit.

De aceea derutează ușurința cu care unii pot glumi, comenta sau discuta despre lucruri fără importanță chiar înainte de a se ridica în numele Domnului. Dacă ai conștiența că în câteva clipe vei încerca să aduci în fața oamenilor un mesaj de la Dumnezeu, nu se poate să nu simți nevoia unei liniștiri, a unei adunări a gândurilor, a unei conectări adânci cu Cel pe care îl reprezinți.

Publicul nu este dator să asculte orice, oricum. Cei care vin în biserică vin cu întrebări, cu lupte, cu poveri, cu dorința de a primi un cuvânt care să prindă rădăcini în ei. Predicatorul nu are dreptul să trateze acest lucru cu neglijență. A te ridica nepregătit înseamnă a transforma predica într-un gest mecanic și a-i ignora pe cei care au nevoie de hrană pentru suflet. Asta înseamnă un adevărat abuz spiritual.

Da, spontaneitatea are locul ei. Uneori, Dumnezeu deschide direcții noi chiar în mijlocul predicii. Dar spontaneitatea fără pregătire nu este inspirație, ci hazard. Inspirația autentică vine peste o minte care a studiat și peste o inimă care s-a rugat. Vine peste cineva care a căutat, a așteptat și s-a smerit.

Predicarea are nevoie de o întoarcere la sacru, la tăcerea aceea scurtă dinaintea cuvintelor și la conștientizarea că Dumnezeu poate schimba vieți prin ceea ce urmează să spui. Are nevoie de o întoarcere la frica aceea sănătoasă care nu te paralizează, ci te ancorează, o întoarcere la respectul pentru cei care ascultă și la respectul pentru Cel care trimite mesajul.

Chemarea este simplă. Să ne apropiem de predicare cu teamă sfântă. Să nu banalizăm ceea ce este sfânt. Să nu coborâm ceea ce ar trebui ridicat. Să nu pierdem sensibilitatea care ne amintește că suntem vase, nu sursa. Iar când ne ridicăm să predicăm, să facem acest lucru cu inimă trează, cu minte pregătită și cu rugăciune sinceră.