Nu stați… lucrați!

Întrebarea bărbaților îmbrăcați în alb care s-au arătat după înălțarea lui Cristos la cer răsună și pentru creștinii de azi: „de ce stați și vă uitați spre cer?” Iar ceea ce spune după aceste cuvinte ne dă de înțeles că ucenicii așteptau să vină înapoi chiar atunci, ca și cum Isus s-ar juca de-a v-ați ascunselea.
Sunt câteva observații (de observat) cu referire la Înălțarea Lui.
În primul rând siguranța ucenicilor de atunci și de azi este că pe cât de sigur este că a plecat, la fel de sigur este și că va reveni. Exprimarea îngerului este clară și fără nicio umbră de îndoială. Acest adevăr trebuie proclamat și amintit în fiecare zi dacă este cazul. Noi nu avem o credință într-o nălucă și nici nu avem o fundație mișcătoare. Siguranța care ne-o oferă Cristos prin victoria Lui asupra morții și prin promisiunile făcute (aceasta fiind una dintre ele), trebuie să ne dea liniștea și pacea unei călătorii asigurate pentru o destinație sigură.
Cum se va întâmpla această revenire? Răspuns: „în același fel cum L-ați văzut mergând”. Adică surpinzător, pe neașteptate, neomenesc, neanunțat – dintr-o dată Isus începe să-și ia zborul. Mă gândesc că de aceea au rămas ei cu ochii ațintiți spre cer și nedumeriți de ceea ce se întâmplă. De ce neomenesc? Pentru că zborul nu este printre capacitățile naturale ale omului. Probabil de aceea ne încântă așa de mult zborul (cu avionul sau alte minunății) pentru că suntem creați pentru acel ultim zbor – zborul spre eternitate care va întrece capacitățile noastre, dar și orice imaginație a noastră.
Dar să revenim la întrebarea de la început: „de ce stați și vă uitați…?” Asta-i eterna întrebare a șefului către angajați. Este disperarea șefului care are așa multe de făcut, planuri în cap și când îi vede pe angajații lui că stau și se uită, îl apucă disperarea. Este disperarea mamei care este prinsă în treburile casei, iar copiii și soțul stau și se uită la ea sau la televizor fără să pună mâna pe nimic ce este de făcut. Este disperarea părinților care se uită la copiii lor care se holbează toată ziua la ecranul unui telefon și uită să-și facă temele (ce bine că vine vacanța, ar spune copiii). Până la urmă este disperarea Lui Isus față de ucenicii Lui de azi, care caută nălucile a ceea ce nu este scris (în Cuvânt) în loc să-și concentreze atenția și înțelegerea a ceea ce este scris (în Cuvânt). Este disperarea lui Isus atunci când noi ne îndeletnicim timpul cu a ne uita la alții sau la alte biserici pentru a ne compara, în loc să ne concentrăm atenția asupra misiunii pe care Cristos ne-a încredințat-o nouă. Nu este vreme de stat și privit. Este timpul pentru a ne duce mărturia de ucenici la cât mai mulți, cu atât mai mult cu cât vremea revenirii Lui este tot mai aproape. Sigur că, gândul nostru trebuie să fie la cer, dar până El revine, mărturia noastră este pentru aici pe pământ