DEVOTIONALE

Poţi avea o căsătorie fericită cu oricine, dacă te străduiești. Adevărat sau fals?

Poţi avea o căsătorie fericită cu oricine? Ideea fericirii ca o creaţie proprie persistă în vremurile noastre, deşi sedimentarea ei culturală ţine de epoca modernă.

Dacă alte îndemnuri ni se impun prin autoritatea cercetărilor sociale sau prin presiunea psihologică a unor grupuri ori comunităţi, crezul altruist al fericirii pe care o poţi construi singur e tributar unui alt factor – concepţia că natura omului e perfectibilă; aşadar, avem capacitatea de a ne îmbunătăţi ca fiinţe umane, de a ne realiza pe plan individual şi social prin cele mai lucide alegeri, de a ne găsi echilibrul afectiv printr-un comportament rezonabil.

Șansa la fericire – determinată de altruism?

O schimbare importantă în modul de înţelegere a condiţiei umane a avut loc în perioada în care fixismul viziunii medievale se confrunta, pe fondul marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVI, cu diversitatea nebănuită a planetei în organizarea ei socială şi în relaţiile interumane.

Astfel, viziunea europeană asupra căsătoriilor bazate pe interese financiare, de putere şi influenţă, dar care ignora idealul realizării de sine a individului, îşi dezvăluia miopia socială. În noua societate, omul urma să dea măsura înzestrărilor lui valorificându-şi deplin natura de fiinţă raţională.

În prelungirea acestei viziuni generoase de sorginte luministă, s-a născut şi idealul de fericire „luminată“. Până astăzi, unii oameni cred că reuşita căsătoriei stă doar în colaborarea voinţei, calităţilor, bunelor intenţii şi altruismului întru soluţionarea disfuncţiilor relaţiei, iar eşecul provine din egoism: fiecare partener aşteaptă ca numai celălalt să se schimbe.

De aici a apărut idealul dragostei necondiţionate, care să ofere totul cu bunătate, fără să
ceară ceva în schimb, învăluindu-l pe cel iubit într-o aură suficientă în sine şi menită a-l lumina îndestulător pe cel ce iubeşte.

Câtă luciditate, atâta dramă

Dacă portretul iniţial al omului modern era şi el învăluit în aura raţionalităţii, anunţând orizonturi luminoase de prefaceri ale omenirii – treptat, în virtutea noilor perspective teoretice despre om şi înzestrările lui, omenirea a suferit o „umilire narcisică“ (Freud, Lacan) a imaginii despre ea însăşi[1]; teoria fundamentată clinic că psihicul uman nu este 100% conştiinţă, ci conţine totdeauna o zonă a inconştientului, aşadar a non-raţionalului, a coborât natura umană de pe piedestalul omnipotenţei prin domnia raţiunii.

S-au înmulţit mărturiile din zona Psi – psihologie, psihiatrie, psihanaliză, psihosociologie. Astfel, emoţiile necunoscute, pulsiunile irepresibile, sentimentele ce au „raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte“, cum afirma Pascal, au generat producţii culturale inedite (v. curentul romantismului), dar şi o nouă mentalitate privind relaţiile interumane.

Relaţia de cuplu, adesea disociată de căsătorie, a început din această perioadă să fie privită ca o rezultantă a acţiunilor unor factori parţial incontrolabili, rebeli în raport cu raţiunea şi cu voinţa („dragostea învinge totul“, „dragostea nu are nevoie de cuvinte“, „ochii văd, inima cere“ etc.)[2].

CITESTE MAI MULT: https://semneletimpului.ro/social/familie/casatorie/casatorie-fericita-daca-te-straduiesti-poti-avea-o-casatorie-fericita-cu-oricine.html

ADMIN

Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button
%d blogeri au apreciat: