Inima lui Stefan a obosit

Uneori mă lupt cu tastatura care se încăpățânează să nu scrie. Poate că durerea prea mare, nedreptatea pe care ochiul nostru de oameni o vede așa, o blochează, așa cum parcă si eu mă simt în această dimineață.Stefan si-a făcut loc în viață cu greu. Abandonat de părinții pe care nu i-a cunoscut, Stefan a crescut prin orfelinate ca un copil cuminte si tăcut. Nu a făcut din drama lui mezat ieftin așa cum de multe ori, din nefericire, fac mulți alții. Răutatea face mult zgomot, dar bunătatea e discretă, liniștită.Vorbea puțin, poate si pentru că nu erau mulți să îl asculte. Când hainele nu sunt de firmă, când nu ești bun de gură si nu cheltui banii părinților prin mall-uri, sunt puțini cei care stau împrejurul tău. Ni s-a tocit simțul realismului si ne-am mutat într-o lume de plastic, de pixeli, de farsori, în care fiecare caută să strălucească pe dinafară cu prețul întunericului dinlăuntru. Mereu mi s-a părut că zâmbetul lui Stefan era chinuit ca si cum ar fi știut că trebuie să zâmbească, dar nu prea îi ieșea. E tare greu să o faci când viața te așează la mâna oamenilor, când familia ta este formată din alți chinuiți, când nu ai o mamă să îți zâmbească sau un tată care să te apere. Uneori suferința se strânge în straturi si cu greu mai poate ieși un zâmbet de acolo. Ori de câte ori ne întâlneam prin Direcția de Protecție a Copilului, acolo unde mai muncea, spunea cu bucurie: eu am stat la fundația Viață si Lumină.

Am fost tare mândri că am mers o bucată din drumul vieții împreună. Mă uitam la Stefan cu bucuria unui părinte care își petrece copilul din ochi si mereu rosteam în minte o binecuvântare: dă-i, Doamne, o soție bună și ajută-l cu o casă și o bucată de pâine.Stefan era puternic. Mereu gata să alerge, să ridice, să care, mereu gata să mai facă un drum pentru cineva care nu poate. Părea inepuizabil. Vineri, acum o săptămână, a venit la Renovatio cu Petrică ca să ne ajute cu ceva lucrări. Aceasta era felul lui de iubi, de a spune că ne prețuiește. Stefan iubea cu brațele, cu spatele, cu alergarea lui, cu truda lui, cu transpirația lui.Cât de greu îmi cade la stomac în această dimineață demagogia ieftină a unor oameni care flutură vorbele, fură cu nerușinare si te mint în față. Mulțumesc Stefan că Dumnezeu a mai echilibrat balanța prin tine atunci când te-a trimis aici, printre noi, ca un om care tace si face. I-a spus lui Petrică: duminică vin la biserică, la Renovatio pentru că îmi place la voi. Duminică l-a chemat însă o doamnă ca să o ajute să facă puțină ordine în curte. Și Stefan s-a dus să facă ceea ce a făcut o viață: să ridice, să alerge, să muncească. Nu a mai ajuns la biserică să asculte o predică. Mă gândesc că nici nu avea nevoie.

Acolo, în curte, inima lui Stefan a obosit si a refuzat să mai bată.Mărturisesc că îmi găsesc cu greu cuvintele. Mi s-a părut atât de nedrept si dureros să văd cum pământul proaspăt acoperă sicriul lui Stefan. Ca niște umbre tăcute au stat în jurul mormântului copiii, tinerii din orfelinate, acolo unde Stefan nu mai era a nimănui. Zi de zi se strâng dureri pe care numai Dumnezeu știe să le cântărească. Cu fiecare zi inima multora obosește din ce în ce mai mult. Vrem să fim iubiți si admirați, dar ne purtăm ca niște străini față de semenii noștri, față de Dumnezeu, Tatăl nostru.Răutatea, nepăsarea, înstrăinarea, truda zilnică lipsită de bucurii, au obosit inima lui Stefan. A venit tăcut, a plecat tăcut. M-am uitat îndelung la poza lui Stefan. Este blurată, în ceață. Nu prea stia, Stefan, să îsi facă selfuri si a iesit o foto miscată, asa cum parcă a fost întreaga lui viață.Drum bun, om bun. Nădăjduiesc să te odihnești.Mă rog pentru inima voastră ca să primească puteri noi în această dimineață si să ne găsim în Hristos odihnă pentru sufletul trudit si împovărat. Să trăim frumos.

Florin Ianovici