ANUNTURI

Sabina Wurmbrand – discreția slujirii și noblețea suferinței

Pușcăria o poți părăsi la un moment dat, însă ea rămâne agățată de tine ca scaiul, pentru restul vieții. O duci cu tine, pe oriunde ai umbla, mai ales când ai conștiința că ai fost întemnițat pe nedrept.

Și într-adevăr, Sabina Wurmbrand, cea care a spus cuvintele de mai sus, a cărat după sine, precum un melc cochilia, și Jilava și Canalul și temnița de maximă securitate de la Târgșor. În plus, a cărat cu sine o grămadă de ani de nesiguranță și frică. Iar anii aceștia sumbri au căzut deodată, grămadă, pe capul acestei ființe mărunte, fragile și timide, dar care ascundea o forță interioară greu de bănuit.

Sabina a dus mereu cu sine și amintirea sinistră de pe vremea când, prin ceva suceală aiurită a sorții, ajunsese să fie numită dușmancă a poporului, contrarevoluționară, deși numai la revoluții nu-i stătea ei mintea. La poartă, sub controlul turnului de pază de la Canal, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: „Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari”.

Uneori, spre amuzamentul gardienilor, era aruncată în Dunărea rece, iar zeghea plină de apă o trăgea în jos, la fund, ca un bolovan. Se târa cu chiu cu vai afară din apă, agățându-se de pietrele de mal, doar ca să fie aruncată din nou, precum o jucărie stricată, un ciudat antidot împotriva plictiselii torționarilor. Numai că, indiferent de surprizele sorții, micuța bandită a știut mereu cum se iese la mal.

Pentru tânăra Sabina Oster născută în 1913 la Cernăuți într-o familie respectabilă de evrei, viața din anii ’30 părea mai parfumată și mai plină de promisiuni ca o floare de câmp în momentul ei de maximă inflorescență. Totul era deschis, posibilitățile păreau infinite, iar viața – un buchet de fericiri strânse-n pumn. Nimeni pe atunci nu-și imagina că va veni ziua coasei, ziua necazului, ziua când toate florile câmpului vor deveni o masă informă de fân cenușiu, adunată grămadă într-o căpiță anonimă. Răul adus de cei care predicau bunăstarea, pacea și egalitatea era pur și simplu, de neimaginat.

Peste mulți ani, privind înapoi la toate răsturnările istoriei și nebunia lumii, Sabina avea să concluzioneze cu amărăciune:  „Nimeni nu poate trece prin Valea Plângerii fără să plătească un tribut al lacrimilor, o taxă a jelaniei”. A plătit impozitul cu vârf și-ndesat, apoi și-a continuat mersul înainte cu o seninătate de invidiat, neprivind nicicând înapoi cu mânie, fiindcă a crezut mereu în iubire, a crezut că totul are un sens și că, atunci când va veni vremea recapitulărilor finale, nimic nu se va dovedi a fi fost doar simplă întâmplare.

Există la evrei o lungă tradiție a robiei și persecuției, o conștiință acută a pericolului. Pentru Sabina nu a fost așadar o surpriză când colegele ei de clasă o numeau pe față ‘jidoavcă jegoasă’. N-a tresărit nici când au apărut ghetourile, iar la urechile ei a ajuns nu doar zvonul deportărilor, ci și vestea pogromului de la Iași. N-a fost privit nici ca pe ceva nemaiîntânit faptul că părinții ei, împreună cu două surori și un frate aveau să nu se mai întoarcă în veci din lagărul nazist din Transnistria.

Citește mai mult:

https://pressone.ro/sabina-wurmbrand-discretia-slujirii-si-nobletea-suferintei

ADMIN

Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button
%d blogeri au apreciat: