Marturie post-avort – de Iulia Moldovan

Despre Isus știam că s-a născut de Crăciun și ce fain era că atunci venea Moșul; la Paști că a înviat pentru că ciocneam ouă și ziceam ,,Hristos a înviat”. Niciodată însă nu mi-am pus întrebări cu privire la El. L-am considerat un personaj legendar și aș fi vrut să fie doar atât. Interesant este că întotdeauna când auzeam Numele Lui aveam un respect amestecat cu o notă de teamă.

Adolescentă fiind, am început să tânjesc după dragoste. Nu aveam principii creștine (de unde aș fi putut avea?), dar mulțumesc Domnului că m-a păzit și m-am căsătorit cu băiatul pe care l-am iubit la 19 ani. Pe atunci trăiam într-un regim în care avorturile erau interzise și copiii (sau sarcinile), erau considerați ca fiind ceva ce erai obligat să accepți! Oricum nu aveai altă alternativă dacă rămâneai însărcinată și mijloace contraceptive nu existau!

Fiind în primul an de căsătorie și neștiind multe despre concepție sau graviditate, am aflat că sunt insărcinată. Planurile noastre și viitorul meu urma să fie ,,spulberat’’ de ceva ce mă împiedica de acum să merg înainte. Am hotărât că indiferent cât mă va costa, voi îndepărta acea piedică! Am plătit o sumă mare pe atunci și am rezolvat ,,problema’’. Nu am îngăduit niciunui proces de conștiință să mă afecteze în continuare. Când îmi veneau în minte cuvintele celei care mi-a făcut avortul ,,era băiețel!’’, le alungam rapid, neîngăduind o astfel de slăbiciune…

A trecut un an și ceva, am primit locuință, m-am angajat, și la un moment dat am înțeles, cu bucurie de data asta, că sunt iar insărcinată. Am născut foarte ușor și aceasta din cauză că înainte de momentul nașterii, în dureri fiind, am strigat ,,Doaaaamne Dumnezeule, ce bine ar fi dacă ai exista! Ajută-mă să nasc repede și am să cred ca exiști!’’ În clipa aceea am născut.

Am uitat repede ce am promis, dar peste două luni când a venit revoluția din decembrie, primele cuvinte auzite la televizorul ce începuse să emită comunicatul important că Ceaușescu a fugit au fost ,,Și totuși Dumnezeu există și iubește România!’’ Cu numai câteva luni înainte, eu am ridicat mâna sus la un seminar la facultate ca să declar că nu cred că exista Dumnezeu! Cu un bebelaș mic acasă pe care imi dădeam seama că nu pot să-l păzesc de rele (eram obsedată că i se poate întâmpla ceva rău în timpul nopții când dormeam și nu îl puteam păzi), am început să tânjesc după acest Dumnezeu care, credeam că este Atotputernic și îmi poate păzi casă, copilul, pe mine. Intuitiv știam tot ce poate face un astfel de Dumnezeu și mi-l doream fără să știu de ce. Funiile dragostei Lui mă trăgeau înspre El.

Astfel am început să citesc Biblia. Am fost și la biserică și mintea mea descoperea frumusețea și sfințenia Lui. Am fost uimită de tot ce citeam. Am născut între timp și a doua fetiță și pe măsură ce înaintam în călătoria mea, am înțeles cât sunt eu de aproape de ceea ce Dumnezeu cere să fie un om în această lume.

În acest context, Dumnezeu mi-a trimis iar, un copil! Doi eram pregătită să am, dar mai mulți, nu! Nici eu, nici soțul! De fapt (mă gândeam eu) eram însărcinată, nu aveam un copil! Și pentru că nu mai vroiam unul și avortul era o opțiune liberă, un serviciu ce îți era oferit gratuit, nu era ilegal (din punctul de vedere al oamenilor, dar nu al Lui) mi-am găsit argumente și încurajată de soț, m-am dus la spital să rezolv “problema”.

Ajunsă pe masa doctorului, după ce el începuse deja procedura atât de dureroasă (din toate punctele de vedere) am vrut să strig, să mă dau jos, să îl opresc… dar era deja prea târziu! Ajunsă în salon, în pat, am început să plâng în hohote… Asistentele au chemat doctorul care încerca să mă liniștească punându-mi întrebări. Nu m-a mai putut liniști nimeni și venind înapoi pe drum spre casă… păsările cântau, pomii erau proaspăt înfrunziți, totul striga de bucurie … dar în inima mea era iarnă!

Am stat în această stare săptămâni de zile, până când, într-o zi, am luat Biblia și am căutat ajutor la Singurul care mă putea ajuta. Atunci am înțeles ce a făcut El pentru mine, ce însemnă jertfa Lui, crucea Lui, ce înseamnă păcat dar și iertare. Am strigat la El, și am primit iertare! Am știut că am nevoie de botez – nu mai eram aceeași Iulia, eram regenerată și născută din nou din Dumnezeu, simțeam nevoia să strig și să declar lumii întregi ce identitate nouă am primit.

După 11 ani de zile rana făcută de avort în inima mea încă era acolo. Da, eram iertată, știam asta, dar nu intelegeam de ce când vine primăvara în inima mea totul era gol. Nu îmi puteam da răspunsuri. Nu suportam să văd copii mici, pentru că mă apuca jalea.

Într-o zi de vară a venit la noi în biserică o soră din America să ne spună ceva despre o Fundație sau ceva de genul care face o lucrare pro-viață ce își propune să salveze viață copiilor nenăscuți ce sunt în pericol de a fi avortați pentru că mamele lor nu știu ce înseamnă un avort, nu au sprijin și nu înțeleg că pot lupta pentru viața copiilor lor. Câtă vreme Lucia Petrilă, președinta Asociației MAMA, își spunea mărturia ei, am plâns într-una. Dar la sfârșit am înțeles un lucru! Dumnezeul meu poate nu numai să mă ierte ci și să mă elibereze. Mi-am dorit să am și eu ce avea ea; libertatea de a vorbi despre asta și puterea de a lucra pentru Dumnezeu când El te cheamă.

citeste mai mult: https://alfaomega.tv/pro-viata/resurse-pro-viata/2913-marturie-post-avort-de-iulia-moldovan?fbclid=IwAR1CHDYcxNVkTxwoCKGLN6atUoif7gZqFcv5Vl9NB6OnlETNXR7aogUm3ZM