ADOPȚIA – Mărturia unui copil adoptat și a unei mame adoptive

Mă numesc Ramona Dudaș, provin dintr-o familie de credincioși care-L cunosc pe Domnul într-un mod profund, într-un mod real. Viața mea, practic, începe de la vârsta de patru ani pentru că până la această vârstă am fost abandonată. Nu se cunosc cauzele, nu se cunosc circumstanțele, dar știu că Dumnezeu a avut un plan special în toată această negură a abandonului.

Am fost abandonată în perioada în care comunismul era la putere în România, mai exact în anul 1987. Prima dată am fost în căminul Cighid, care a fost pe atunci un lagăr de exterminare pentru copiii cu handicap, iar celor cărora nu li se dădea nicio șansă erau duși acolo ca să moară, pentru că era mentalitatea asta greșită, copiii care au o problemă, un handicap, trebuie să moară ca să nu fie o povară pentru societate. După situaţia din căminul Cighid, am fost dusă cu ambulanța la spitalul de neuropsihiatrie infantilă din Oradea, pe secția doamnei M., medic neuropsihiatru.

Undeva în jurul vârstei mele de doi ani și câteva luni, împreună cu un grup de tineri, Corina a venit la spitalul de neuropsihiatrie. Era o tânără care absolvise liceul și făcea voluntariat în spitalele din Oradea. Imediat i s-a pus un sentiment de simpatie și dragoste față de mine. Din câte îmi spunea și mama ei, ea s-a rugat foarte mult pentru încă o fetiță și nu putea pentru că deja avea atâția copii și a zis: „Nu mai pot să am copii.” S-a rugat foarte mult și Domnul i-a spus: „Vei vedea modul în care vei avea acest copil.” Văzându-mă acolo în spital, Corina s-a gândit la profeția pe care a avut-o mama ei și, bineînțeles, au început anumite proceduri.

Corina a cerut un bilet de voie din partea doamnei doctor ca să mă ducă acasă la părinții ei, unde mai avea încă 8 frați. Doamna doctor oarecum a riscat pușcăria, dar Dumnezeu a fost credincios chiar și în dreptul acestui neuropsihiatru, și nu a îngăduit să i se întâmple vreun rău, pentru că Dumnezeu avea planul Lui și s-a folosit chiar de această femeie, făcând-o îngerul meu salvator.

Aveam aproape patru ani când am fost dusă de tot acasă. Neglijența din spital și lipsa de hrană și-a spus cuvântul, dar Dumnezeu a început treptat să lucreze la recuperarea mea. Nu eram dezvoltată fizic și nici psihic. Corina s-a rugat foarte mult pentru mine și tatăl meu la fel, îmi făcea ungerea ori de câte ori se putea, pentru că noaptea eu în loc să dorm, țipam pentru că aveam coșmaruri.

Într-o noapte, în timp ce Corina se ruga, Domnul i-a arătat într-o vedenie creierul meu mic care avea pete galbene și o mână diabolică deasupra cu gheare negre și lungi. Domnul îi spuse Corinei în noaptea aceea când se ruga: „Vezi mâna aceasta? Acestea sunt duhuri malefice care au vrut să îi pună capăt zilelor Ramonei și ar fi vrut să n-o lase să se dezvolte și să nu fie un copil normal, sănătos ca toți ceilalți. Dar pentru că Eu am vegheat din înaltul cerului ca ei să nu i se întâmple nimic în spital și pentru că am un plan de lucrare cu ea, am să-i dau un dar, ca să mă laude.”

Când a spus asta, fiecare deget a început să fie luat de o mână albă care venea din cer, plină de lumină, și mâna a fost aruncată în întuneric. Mâna albă a început să risipească petele galbene, iar creierul meu a prins proporțiile unui creier sănătos, a unui copil inteligent. Noaptea aceea a fost decisivă pentru mine. Mi-a fost făcută ungerea și apoi m-am culcat ca un copil nou, refăcut.

Anii au trecut, recuperarea mea începea să prindă contur. Sigur n-a fost ușor. Existau multe persoane răutăcioase, care se legau de culoarea pielii și bineînțeles, de aici și prejudecățile și vorbele veninoase că tu ești așa și așa.

Când trebuia să merg la școală, la vârsta de șase ani, la testarea pentru intrarea în școală, partea muzicală am luat-o cu brio. În schimb, la evaluarea psihologică s-a pus problema ca eu să nu merg la școală normală pentru că IQ-ul meu arăta undeva la 65 și era mult sub nivelul a ceea ce se aștepta de la mine, a ceea ce se cerea de fapt pentru școală. Corina, împreună cu mama sa, au zis: „Nu accept sub nici o formă, Ramona va merge la o școală normală și da, va face pian.”

Pianul mă ajuta la terapie, ca să-mi revin cu mâinile, pentru că aveam probleme ca o consecință a instituționalizării.

În clasa a V-a, nu a mai fost nevoie de oameni care să stea lângă mine la teme, am început singură să scriu. Dumnezeu a fost credincios, am făcut liceul de muzică, secția de pian. După aceea am făcut facultatea de muzică și Dumnezeu mi-a dat biruință. Și aceasta pentru că în momentul în care Dumnezeu are un plan, nimeni nu stă împotrivă și Dumnezeu pregătește, în tot acest întuneric, oameni care să-i scoată pe alții din întuneric și să-i aducă pe un făgaș bun.

Pentru intrarea în școală, o profesoară m-a testat din punct de vedere muzical. Din greşeală, ea a apăsat o clapă, eu scriam la tablă, eram cu spatele la pian și nu vedeam, dar i-am spus nota. S-a uitat la mine, s-a uitat la clapă, a văzut că este aceeași și a mai apăsat încă una și încă una, iar eu îi spuneam bemolii și diezii. Eram al doilea caz, poate, în școală cu așa ceva. Îi spunea mamei și Corinei: „Nu știu de unde o aveți pe fata asta, dar are auz absolut.”

Numai El mi-a dat putere să trec prin situaţii mai puțin plăcute, dar este o provocare și o aventură. Când știi de unde te-a scos Domnul, și știi unde te-a pus și ce vrea să facă cu tine, asta se numeşte aventură cu El.

Sunt căsătorită cu Emil de aproape 7 ani. Avem un băiețel, îl cheamă Simeon, este foarte activ, dar slavă Domnului că s-a născut bine. Acesta este Dumnezeul nostru cu care ne mândrim.

Rugăciunea este esențială, mai ales în cazuri de genul acesta pentru că se pune problema contextului familial de unde provine copilul. Când se pune problema unei adopții, ca părinte, nu știi exact de unde vine copilul, cu ce s-a confruntat, problemele familiei. Și pentru că și diavolul este pe palier și vrea să distrugă o astfel de lucrare importantă, care este până la urmă un mandat dat de Dumnezeu nouă, tuturor, eu cred că rugăciunea este esențială și de nelipsit.

Rugăciunea restaurează oameni, vindecă răni, pune pe picioare inclusiv oameni care n-aveau nici un gând să mai trăiască, dar Dumnezeu îi restaurează.

Corina este în acte mama mea, dar din cauză că am crescut cu familia ei, sigur că îi spun Corina. Ea este un erou pentru că ceea ce face ea, nu face oricine. A luptat mult cu adopția mea, a fost un proces foarte greu. Legislația s-a tot schimbat, dar ea a spus: „Eu nu renunț!” Asta face și Corina acum, vrea să golească orfelinatele acestea și să-i pună pe copii în familie, acolo unde le este locul.

Dumnezeu dă o familie celui părăsit. Faptul că noi sau alții suntem folosiți de Dumnezeu este partea a doua, dar Dumnezeu dă o familie celui părăsit.

Sursa: https://alfaomega.tv/pro-viata/resurse-pro-viata/5267-adoptia-marturia-unui-copil-adoptat-si-a-unei-mame-adoptive?fbclid=IwAR1QBbNM6MhrQmFnoz-1a6yGkeXm_IHvDP2ebOnXbzaMsg5ooyAUcm6YkmI#ixzz5jXJJghip
Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook