Refugiul. Mergeau repede spre casa Icuței. Inima îi bătea năvalnic. Un zâmbet îi inflori pe chip. Găsise refugiul.

ADMIN26 ianuarie 2018

0 85 4 minutes read

Rafalele vântului o făcură să grăbească pașii. Dorea să ajungă mai repede acasă, la adăpost de urgia de afară, care parcă nu mai contenea de câteva ceasuri bune. Beba, prietena ei , o grecoaică micuță , dar cu suflet mare se rugase de ea minute întregi:

Hai , mai rămâi…că poate se potolește vântul ăsta spurcat…haiii…cum să pleci acasă pe vremea asta? Să nu ți se întâmple ceva rău pe drum…cu durerea ta de cap, care te chinuie de câteva ore.Îi plăcură vorbele amicei, dar prefera să meargă acasă la ea. Acolo era refugiul ei și putea să se gândească în liniște la ultimile întâmplări care veniseră pe neașteptate și aproape că o striviseră…Abia ieșită în stradă , după câțiva pași, gândurile o copleșeau , o invăluiau , îi biciuiau inima. Auzi într-un târziu telefonul. Cu mâini febrile il scoase din buzu

narul hainei și …auzi vocea ingrijorată a prietenei:

-Sună-mă imediat cum ajungi acasă…să te știu la adăpost … aș fi vrut să găsești adăpost pentru suflet în casa mea și măcar o vreme să uiți…în fine…ai grijă nu uita să te odihnești bine…Îngăimă…un da, nu uit, draga mea, și închise, oftând adânc. Își cernu amintirile:

Refugiu, scăpare, loc de adăpost, e locul spre care alerg, uneori doar cu gândul înfiripat în nemiloasele clipe de tensiune, cu care nu de putine ori mă confrunt pe parcursul vieții ăsteia.
Cand mă simt confuză, imi e tare greu să mă decid incotro să apuc, mai ales atunci cand gândurile și sentimentele devin din ce in ce mai contradictorii ca și acum când inima mea este contopita intr-o lupta chinuitoare cu propriul eu. Incerc să mă desprind de ‘mine’ și să scotocesc adânc in odaița intimă a ființei mele și vai câte lucruri, câte gânduri, câte sentimente aproape necunoscute mie, mă invadează brusc și ma fac să nu mă mai recunosc. Realizez repede că ma aflu într-un mare impas și incep să caut rezolvarea cea mai rapidă cu putință. Acum parcă e mai greu…ca niciodată. Nici vizita la buna prietenă nu a rezolvat nimic.
–Ce bine ar fi, dacă aș avea un burete umed…..gândi cu voce tare, să sterg repede, tot ce nu-mi place, toate slăbiciunile care mă împiedică să văd lucrurile clar, așa cum sunt…In adancul fiintei mele, mă vreau învingătoare cu mine în primul rând, dar e o luptă grea, foarte grea, cea mai grea și oricât m-aș strădui, nu găsesc sprijin și refugiu perfect, să pot depăși în timp util toate temerile, toate nemulțumirile, toate greșelile și toate durerile, îndeosebi cele nespuse. Am căutat adăpost, sfaturi mângâiere, înțelegere, dar am gasit doar o timidă consolare de moment iar eu vreau ceva mai mult, mai absolut,să zic așa…ceva care să mă transforme într-un om puternic, să nu-mi mai plâng de milă…Știu, există un loc de refugoi…unic, la care orice om ar trebui să alerge mai înainte de a-și epuiza ultimile puteri…refugiul perfect…există Cineva care iubește necondiționat, care ascultă, dă cele mai bune sfaturi și eliberează sufletul de strânsoarea durerilor …care cândva chiar si de pe cruce a absolvit talharul și i-a dat speranță…
Versetul din Isaia, îi juca înaintea ochilor :Totus El suferintele noastre Le-a purtat si durerile noastre Le-a luat asupra Lui …El, Domnul Cristos, Refugiul Absolut.

Oare mai sunt oameni care să bea tristețea ca pe apă, așa cuum o face ea? Copleșită de gânduri, în dialogul cu ea, nu observă că începuse viscolul. Vântul înghețat o lovea în față și usturimea o făcu să lăcrimeze. Mai avea puțin și va ajunge acasă, își spuse ca să prindă curaj.

La colțul străzii, învelită într-o pătură se clătina o măgâldeață.

-Ce faci aici copile…pe vremea asta…? Tu nu ai casă, părinți? Vru să treacă mai departe, grăbită de necazurile ei, dar vocea copilului o opri în loc:-Tanti…eu am numai mamă , dar…mama este bolnavă și nu avem pâine…poate ai mata …scânci mogâldeața. ..Ceva se frânse în ea. Se apropie ce copil și văzu că dârdâia din tot corpul micuț și neajutorat. Înfășură pătura mai bine în jurul copilului și o împinse instinctiv înainte, spunându-i:

-Hai cu mine! Te rog …hai, vedem noi ce facem…

Ajunseră repede. Desfăcu pătura de pe copil și atunci văzu că era o fetiță, îmbrăcată sumar, cu picioarele goale …în niște încălțări prea mari pentru ea. O așeză pe canapea în bucătăria mică, dar primitoare. Dădu drumul la aragaz și puse ibricul de ceai. Îi puse fetiței dinainte o tăviță cu pișcoturi, ce mai rămăse de la sărbători și o căniță cu ceai. Nu trebui să o invite, căci micuța se repezi la dulciuri și se grăbi să sorbească din ceaiul cald.

-Cum te cheamă, micuțo?

-Florica, doamnă! Dar mama îmi spune Icuța…

-Am să-ți spun și eu tot Icuța, vrei?

-Sigur că vreau…vreau, dar mai aveți ceva să mănânc? De ieri nu am mai gustat nimic…nici mama…și o lacrimă se ivi la colțul ochilor micuței musafire. Ii umplu farfurioara cu biscuiți.

O privi hipnotizată câteva clipe, apoi se repezi la cămară. Într-o sacoșă îngrămădi de-a valma : făină, cârnați, slănină afumată, orez, o sticlă de lapte, una de uiei și cartofi. Căută prin dulapul de haine și scoase câteva lucrușoare cu care o înveșmântă pe copilă. Găsi și niște șosete de lână mai mici. Când să iasă pe ușa cu micuța, își aminti brusc:

-Mama ta are febră? Să iau cu mine niște medicamente, spuse și deschise la iuțeală un sertar de la comodă de unde își umplu buzunarele. Micuța o privea cu ochii mari și calzi…

Mergeau repede spre casa Icuței. Inima îi bătea năvalnic. Un zâmbet îi inflori pe chip. Găsise refugiul. Era ascuns în dragostea față de aproapele.

elena marin alexe

https://hailaplimbare.blogspot.ro/2018/01/refugiul.html