Uneori lui Dumnezeu Îi este foame

Există oameni îndrăgostiţi de animale; îi vedem frecvent, oferind resturi de mâncare câinilor fără stăpân ori porumbeilor din pieţe și din parcuri, în timp ce îi mângâie cu privirea, îi ating și le vorbesc cu tandreţe. Rareori se insinuează ceva din acest capital de simpatie în tăcerea, nepăsarea ori reproșul cu care se gestionează o cerere de ajutor a unui om lipsit de speranţă, de cămin, de viitor, dar împovărat cu rămășiţe dintr-o viaţă în care nu e niciodată, nici măcar pentru cineva drag, în rolul principal.

Acum trei ani, Cătălin Ciuculescu, un timișorean de numai 26 de ani, a întreprins o călătorie curajoasă, din registrul acelora care continuă multă vreme după ce iniţiatorul ei s-a întors acasă. Călătoria a durat patru zile și – mai ales! – patru nopţi, proiectându-l într-un decor nou, cu un rol inedit, ce presupunea suspendarea temporară a oricărui confort. Cătălin a ales să fie pentru scurt timp un om al străzii.

Și iată-l pregătindu-se să își intre în rol. Noua identitate reclamă un look diferit, așa că își lasă barbă, se tunde scurt, în scări inegale, se îmbracă ponosit, își ia o plasă de rafie cu mai multe exemplare din Noul Testament și o geacă subţire cu rol de pătură. Din recuzită lipsesc telefonul, actele, banii. Are doar 5 lei, pentru urgenţe.

La început, i se alătură un prieten, Bir (22 de ani), de care se desparte la o intersecţie; fiecare va degusta pe cont propriu detaliile necunoscute ale vieţii de hoinar. Frigul se va dovedi un factor demobilizator, Bir dezertând din acest proiect după o zi și o noapte pe stradă.

Coordonatele unei noi identităţi

Să aibă ceva de mâncare la prânz și un loc de dormit devin priorităţile unei zile. Cătălin își asigură mâncarea din banii primiţi de-a lungul zilei. O dată pe săptămână, mănâncă ce îi aduc „pocăiţii” și, de multe ori, se bazează pe dărnicia oamenilor străzii. Aceștia se arată prietenoși cu noul venit, dispuși să întindă o mână de ajutor „celor ca noi”, chiar dacă asta înseamnă să împartă în trei porţii un cub de brânză topită. Recunoștinţa și generozitatea nu lipsesc din economia sufletească a celor care au pierdut totul. Din rezerva săracă de bani primiţi pe stradă, de la cunoștinţe cu care se intersectează întâmplător (și care, cu această ocazie, iau cunoștinţă cu surprindere de proiectul său), împarte cu Ion, omul care trăiește pe stradă de 25 de ani. Suma modestă pare definitiv pierdută, atunci când se descoperă că Ion a plecat cu micul tezaur la cea mai apropiată cârciumă. Însă caserola cu plăcintă de dovleac cu care apare pentru cina binefăcătorului e mărturia vie a primăverii care sălășluiește și într-un suflet îngenuncheat de vicii.

O noapte întreagă de somn e un lux intangibil; frigul instalat odată cu apropierea iernii, care înroșește ochii și îngroașă timbrul vocii, elimină din opţiunile disponibile în anotimpul cald. Parcul și băncile lui primitoare îl pot găzdui pe Cătălin doar în timpul zilei. Așa că ajunge să spere la un somn în incinta gării, așa cum râvnesc mulţi dintre acești pribegi. Însă în timpul nopţii, verificările agenţilor de pază triază călătorii și intrușii, iar persoanele fără bilet de călătorie sunt evacuate din sala de așteptare.

Cătălin realizează că percepe altfel timpul decât în zilele pe care le lasă confiscate de ritualul unui program și de ospitalitatea unui refugiu numit „acasă”. „Când trăiești pe stradă, timpul trece greu. N-ai niciun motiv să te grăbești, nu te-așteaptă nimeni…”

O nevoie umană esenţială, niciodată împlinită în cazul oamenilor străzii, e nevoia de a ști că încă aparţii unei comunităţi. Nevoia de a nu epuiza orice relaţie personală, de a fi tratat ca o fiinţă umană, în ciuda pierderilor suferite. Pierderea locuinţei e numai primul pas făcut într-o experienţă care devine aluvionară. Poate urma pierderea locului de muncă, epuizarea resurselor financiare, destrămarea relaţiilor de familie și de prietenie, fractura în relaţiile cu comunitatea, deteriorarea sănătăţii, iniţierea (sau agravarea) dependenţei de alcool sau de alte substanţe. Identitatea celui dislocat dintr-un echilibrant numit „acasă” se fragmentează în părţi care nu mai pot fi reasamblate, iar omul devine tot mai asemănător cu celebra jucărie Slinky: poate coborî scările, dar nu mai este în măsură să le și urce.

https://semneletimpului.ro/social/psihologie/prejudecati/uneori-lui-dumnezeu-ii-este-foame.html