EDITORIALE

Despre cum a fost la sărbătoarea Speranței: Ana Ghiran

M-am tot gândit în ultimele zile ce inseamnă speranța.

 Să fie un sentiment? Să fie rezultatul unui proces rațional? Efectul unei reacții chimice undeva la capătul unui neuron?

 Indiferent ce ar fi, m-am gândit eu, sigur e ceva strict individual și subiectiv.

 Căutand definiții, am ajuns la   Evrei 6:19 NTR “Avem această sperantă ca pe o ancoră a sufletului, sigură și fermă”

 Hmm…ancoră? Păi ancora te ține într-un loc, te trage în jos…parcă nu chiar așa îmi imaginam eu treaba asta cu speranța.

 De când sunt la Cluj trăiesc cu speranță…speranța că voi putea fi o lumină în facultate, speranța că voi fi bine, speranța că mă aflu în planul Lui, speranța că El va aranja decorul. Lucruri pe care poate le-am auzit și la alții dar iau un chip unic în viața fiecărei persoane.

 Și totuși, poate speranța să fie ceva colectiv? Poate speranța să fie experimentată în același timp, în același fel?

Am discutat cu câțiva oameni prezenți la “Sărbătoarea Speranței” în roluri foarte diferite ca să văd modul în care au experimentat  ei  zilele astea.

Ce înseamnă partea de consiliere? Ce se întâmplă mai exact când un om acceptă chemarea și iese în față?

 “Pentru fiecare om care coboară din sectorul lui, consilierul supraveghetor alege câte unul din consilierii prezenți  să îl urmeze în față. În față se găsesc consilierii de eșalon care supraveghează buna desfășurare a consilierii și dacă cineva rămâne fără consilier, se folosește un sistem de cartonașe pentru a semnala această nevoie consilierilor de pe margine. Dacă un consilier de eșalon ridică un cartonaș roșu  înseamnă că este nevoie de un consilier femeie, în cazul unui cartonaș albastru, este nevoie de un consilier bărbat. Se încearcă astfel ca înainte de semnalul “consilieri consiliati” să fie fiecare om alături de un consilier.

 După ce ne prezentăm le vom prezenta o mapa pe care noi [consilierii] am primit-o în prealabil. Discuția urmează un set de pasi care se numește “Angajamentul meu”. În continuare întrebăm persoana dacă vrea să îl urmeze pe domnul Isus, vrea să se rededice, sau doar vrea să fie sigură de veșnicia ei și în funcție de asta urmează să avem o discuție de evanghelizare în care le explicăm cine este Domnul Isus și ce a făcut pentru ei sau le prezentăm în mod specific ce au ei nevoie. După parcurgerea pliantului “Angajamentul meu” le prezentăm o altă cărticică, “Trairea în Hristos”, ce cuprinde patru lecții care sunt un punct de plecare pentru fiecare credincios, să îl cunoască mai bine și să se apropie de Dumnezeu, puncte de bază de unde pot să înceapă citirea și studiul constant al Bibliei. Tot în cărticica respectivă avem și un formular în care le completăm datele personale pentru ca ei să poată fi contactați în 48-72 de ore de echipa de “follow-up” și să fie repartizați în biserici unde există persoane care se vor îngriji ca ei să fie asimilați pentru a nu-i  lăsa după consiliere singuri și neajutorați.

 Deasemenea dacă există persoane cu nevoi special există o echipă de consilieri specializați care sunt gata să-I asculte și să îi îndrepte spre Dumnezeu.” Claudiu M.

 Ai mai cântat într-un cor atât de mare? Cum e să fi parte din ceva așa de măreț?

“ Nu, până acum cel mai mare cor în care am cântat a fost de 1000 de oameni. Totuși cred că “mareția” de care zici tu nu e dată de un număr. Cred că e dată mai degrabă de fiecare persoană în parte care își deschide inima și se unește în laudă cu noi și tocmai de aceea nu aș zice că sunt parte a unui cor de 1500 de oameni ci mai degrabă că suntem un cor care ocupă toată sală Polivalentă.” Iulia E.

 Care crezi că e cea mai interesantă caracteristică a corului din care faci parte?

“Sincer, cred că e diversitatea și când zic asta mă refer la faptul că sunt baptiști, creștini după evanghelie, penticostali, profesioniști, amatori, oameni care știu să citească o partitură și oameni care cântă după ureche.  Un alt lucru interesant mi se pare faptul că oamenii din sală cântă cu noi. De multe ori nici în biserică oamenii nu se alătură corului dar aici eu am simțit că suntem una.”    Emanuel R.

 Mi-a rămas în cap imaginea cu tine ajutând-o pe doamna în vârstă să ajungă la scaunul ei și aranjându-i geaca pe marginea scaunului . Am crezut că ești voluntară dar îți lipsește eșarfa! Domnul să te binecuvînteze!

 Nu sunt voluntară, doamna este motivul pentru care astăzi pot să spun cu fermitate că vreau să îmi trăiesc viața pentru Hristos. E vecina bunicii mele. A sunat-o vineri seară pe bunica să îi spună că vrea să mă invite aici. Nu eram sigură despre ce era vorba și am crezut că vrea să vin ca să o ajut la drum dar m-am gândit că vin și ascult corul, mai stau puțin pe Facebook și se termină și mergem acasă. Așa suntem noi, mai ales ăștia mai tineri, parcă totul e pe interes. Ca să înțelegi, vecina l-a cunoscut pe tata, mergeam  împreună la biserică înainte să moară. De atunci, eu nu am vrut să mai aud nimic de Dumnezeu. Aveam 16 ani, nu înțelegeam cum poate Dumnezeu să îmi ia tatăl de lângă mine dacă mă iubește. De atunci, de fiecare data când merg la bunica vine și Tanti Maria[vecina] și tot timpul îmi vorbește de Isus. Am învățat să trec peste, să ignor. Nu știu cum de am venit azi, parcă știam cumva ca e ceva ce ține de biserică dar aveam alte planuri care au fost anulate în ultimul moment . Adică știu acum, a fost mâna lui Dumnezeu. Nu am ieșit în față, nu am avut întrebări. Tot ce aveam nevoie să știu îmi zisese ori  Tanti Maria, ori tata înainte să moară ori auzisem la biserică. Pentru mine a fost ceva strict personal în seara asta. Mă simt sincer ca orbul. Am avut doar nevoie ca El să îmi ia vălul de pe ochi. Și știi ce e și mai interesant? După ce m-am rugat, m-am întors și am zis “Sora Maria” atât a fost nevoie. Ea déjà știa, a început să plângă, mi-a zis că de 10 ani se roagă pentru mine, de când a murit tata. Nici nu pot să îți explic cât de mulțumitoare îi sunt. Oana L.

 Ei bine, după weekend-ul trecut, văd speranța altfel.

 32.300 de oameni mi-au dovedit că speranța este un caracter al comunității. 32.300 de oameni au fost prezenți pe parcursul a 3 zile la „Sărbătoarea Speranței” la Sala Polivalentă.

Sute de oameni au ales să-și pună viața în mâna lui Dumnezeu pe parcursul evenimentului. Și-au pus speranța în Hristos, iar sufletul lor este acum ancorat sigur și ferm în veșnicie. Este speranța asta o ancoră care îi trage în jos? Nici pe departe. Speranța asta e singura ancoră care te trage în sus, către ceruri. Și pot spune că am experimentat și eu asta din plin. Duminică seară, cineva a zis „Am anunțat că avem un cor de 1700 de persoane. Dar am greșit. Avem un cor de 11000 de persoane.”

 V-ați gândit vreodată cum va fi în Cer? Când vom da cu toții slavă Regelui? Ei bine, cred că am experimentat o mică bucățică din asta, weekend-ul trecut.

 A fost prima data în mult timp când am simțit o unitate mai presus de orice.  S-a cântat în română, în engleză și în limbajul semnelor. Cantări noi și imnuri vechi.  Au fost mâini ridicate și genunchi plecați.

Și cred că asta e speranța. Mâini ridicate și genunchi plecați. 32000 de inimi deschise, toate dând slavă aceluiași Creator.

sursa: https://www.boradoroteea.com/single-post/2017/11/07/Despre-cum-a-fost-la-s%C4%83rb%C4%83toarea-Speran%C8%9Bei-Ana-Ghiran

ADMIN

Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button
%d blogeri au apreciat: