Jocurile pe calculator – Virusarea copilăriei

Una din cel mai des întâlnite probleme în consiliere când e vorba de relația copii-părinți e cea a jocurilor pe calculator. Deși credeam că am scris pe acest subiect am constatat că nu am făcut-o logic și cronologic de aceea îmi propun să aștern pe „hârtia electronică” aceste rânduri care ar putea fi de folos. Acest prim articol nu e țintit către una din „tabere” părinți sau copii, următoarele vor fi specifice. Cu toate acestea tema e departe de a se putea epuiza în câteva pagini scrise și probabil vom avea parte de mari surprize în viitor care ne pot da repede peste cap toate previziunile și planurile.

Tema jocurilor trebuie abordată delicat, precaut dar ferm. Orice zdruncinătură sau decizie categorică poate tulbura atmosfera familială iremediabil. Pe de o parte părinții se simt îndreptățiți să își impună punctul de vedere iar pe de cealaltă parte copiii se simt îndreptățiți să beneficieze de „jocurile copilăriei”. Pe de o parte există frustrarea generată de pierderea timpului, apatie și scăderea rezultatelor la învățătură, pe de cealaltă există frustrarea limitării față de ceea ce alți copii au dreptul. Și compararea „taberelor” poate continua cu multe contraste.

Un lucru e cert, problema trebuie rezolvată sau măcar ameliorată. Avantaj maxim au cei ce au copiii foarte mici care pot regla lucrurile altfel, cu mai mare lejeritate, rămâne de văzut dacă o vor face pentru că văd des, mult prea des, copii de un an sau doi cu telefonul în mâini, sedați de părinți cu „ecranită” ca să stea liniștiți. Vă rog să vă opriți, vă implor chiar, nu o veți putea face mai târziu decât cu mari eforturi și cu multe cioburi și așchii sărite de ambele părți (asta în cazul fericit).

JOCURILE SUNT ALE COPILĂRIEI ȘI COPILĂRIA E A JOCURILOR

Ei bine dintotdeauna copilărie și joacă au fost două cuvinte legate și asta e extraordinar de bine. Ce doliu ar fi ca ele să fie reparate. E din natura firii ca cei mici să se joace și vedem asta nu doar la oameni ci și la animale. Cei mici sunt plini de energie, de viață și prin natura existenței lor vin să tragă cu nesaț în piept din bucuriile vieții la vârsta la care încă nu au parte de necazuri întrucât părinții le sunt paravan (e drept nu la fiecare copil e situația asta din păcate). Un copil care să stea serios, nemișcat, cuminte, să facă doar ce i se ordonă ne duce cu gândul la unul cu o afecțiune ceva, nu prea ne închipuim cum ar fi posibil așa ceva. Iosua, fiul nostru e ca un o artificie care arde cu multe steluțe luminoase, are un râs colorat care umple casa, zburdă, se alintă, negociază, fură dulciuri, îl necăjește pe Timo când vrea să facă teme și nu se joacă cu el, râde de se prăpădește până adoarme, se joacă cu lego, mașinuțe și chestii închipuite de te apucă plictiseala și cireașa de pe tort, în fiecare dimineață pe la cinci râde în somn cu o poftă teribilă. Nu îmi închipui o altă definiție a copilăriei mai reușită. Mai mult, apără această definiție, dacă suntem prea serioși cu el ne întreabă „Da ce, eu sunt copil, nu mă lăsați să mă bucur? Eu vreau să fiu bucuros.”

Citeste tot articolul https://www.filedinjurnal.ro/