E noapte și suntem deja de vreo câteva ore bune pe drum. Am ajuns într-un final în centrul Orașului Îngerilor, însă numele nu i se potrivește deloc. În loc de splendoarea așteptată, suntem surprinși de numărul mare de oameni a căror casă e un cort pe marginea drumului.
Mă uit la GPS. Nu minte. Suntem chiar în centru, în inima orașului, și tot ce are orașul de arătat sunt haine zdrențuite și priviri pierdute. O mașină de poliție trece în trombă pe lângă noi – mă întreb fugar către ce nefericit accident se îndreaptă și îi fac o poză.
Nimeni nu spune nimic. Geamurile fumurii ridică un zid între privirea mea și a lor și recunosc că mă bucură asta. Contactul vizual mi-ar fi transmis doar durere. Singurul lucru la care mă pot gândi este „Câți dintre ei au venit în orașul ăsta îngrozitor cu visuri mărețe? Cu ochii lucind de dor după bani? Oare se gândeau că așa ceva îi așteaptă?”
Nefericire scrie pe fiecare zid, pe fiecare magazin slab luminat și – în mod special – pe fiecare față pe care apuc să o văd în trecere.
Mai târziu în acea noapte, am tras concluzia. Spectacolul trist pe care tocmai l-am văzut are doar o sursă. O îndepărtare profundă și dureroasă de Frumos. Și de Dragoste. O fugă zadarnică după fericire, cea cu f mic.
Ce bine că Dragostea stă încă cu brațele deschise.
Sursa: http://tineri.betania.ro
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
