DE CINE NU (MĂ) TEM!

Citirea de astăzi: Isaia 10-12: Cornilescu sau NTR, Psalmul 115: Cornilescu sau NTR
Psalmul 115 este un extraordinar topos al separării autorităților transcendentale cu care au de-a face oamenii de-a lungul istoriei – pentru că Dumnezeul lui Israel este separat, singularizat, unicizat prin comparație cu ceilalți dumnezei (cu literă mică), cu celelalte divinități care reprezintă autoritatea transcendentală pentru alte popoare.
Dacă ar fi să intrăm foarte abrupt într-o mentalitate populară, arhaică, tradițională, am conclude că oamenii se tem de tot ce-i depășește, de tot ce rămâne inexplicabil, se tem de forțele pe care nu le pot controla, dar al căror efect îl văd în realitatea lor proximă. O întrebare pertinentă, deși unii ar considera-o retorică este următoarea: Dacă mă tem de Dumnezeu, trebuie să mă tem și de dumnezeii celorlalți?
În Psalmul 115, sub inspirația Duhului Sfânt, psalmistul face o descriere amănunțită, chiar dacă oximoronică – deopotrivă pragmatică și poetică – a divinităților pe care celelalte popoare le recunosc ca autoritate. Iată ce spune psalmistul despre acești „idoli” ai nemurilor:
1) Au materialitate, sunt perceptibili prin simțurile comune, au o valoare de piață determinabilă și, implicit, nu sunt veșnici, ci sunt supuși trecerii și dispariției pentru că:
Idolii lor sunt argint şi aur. (v. 4)
2) Originea lor nu este supranaturală, fiindcă ei depind de capacitatea omului de a produce artefacte, de abilitatea omului de a-i făuri cu propriile mâini:
Idolii sunt „făcuți de mâini omenești”. (v. 4)
3) Funcționalitatea idolilor este nulă. Citind următoarele versete ale pslamului, constatăm cu ușurință inadvertența dintre imagine și funcționalitate în cazul idolilor – deși aparența lor este aceea a unui trup cu mâini și picioare și a unui chip cu ochi, nas, gură, urechi etc., trupul idolilor este complet nefuncțional:
Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechi, dar n-aud, au nas, dar nu miros, au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gâtlejul lor. (v. 5-7)
4) Asemănarea dintre om și idolul său capătă accente tragice:
Ca ei sunt cei ce-i fac, toţi cei ce se încred în ei. (v. 8)
Spre deosebire de idolii popoarelor, Dumnezeul lui Israel este descris în acest psalm printr-un efect al separării, al incompatibilității cu aceste divinități făurite de mâna omului, pentru că:
1) Dumnezeu nu are materialitate, ca idolii, ci El are ca locuință cerul – un topos intangibil pentru om:
Dumnezeul nostru este în cer. (v. 3)
2) Dumnezeu este Creator, este Viu, iar prezența Lui transformă universul material și inima omului:
Fiţi binecuvântaţi de Domnul, care a făcut cerurile şi pământul! (v. 15)
3) Dumnezeu are voință și capacitatea de a-și exersa voința în mod suveran asupra întregului pământ:
El face tot ce vrea. (v. 3)
4) Dumnezeu are capacitatea de a Se relaționa la oamenii care I se închină și se încred în El:
El este ajutorul şi scutul lor. (v. 9)
Domnul Şi-aduce aminte de noi: El va binecuvânta. (v. 12)
Am văzut așadar că între autoritatea reprezentată de Dumnezeul creator și autoritatea reprezentată de idolii pe care oamenii îi făuresc există o incompatibilitate absolută. Dacă revenim acum la întrebarea de mai sus, în ce măsură e pertinent să ne temem de alte autorități transcendente, dacă ne temem de Dumnezeul Viu și creator, răspunsul ar trebui să fie la îndemâna oricui, și a omului simplu, și a celui… „complicat”. Dacă mă tem de Dumnezeu, oare trebuie să mă tem de Allah?
Închei cu îndemnul psalmistului de a-L lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru cât suntem vii și avem suflare de viață, fiindcă:
Nu morţii laudă pe Domnul şi nici vreunul din cei ce se coboară în locul tăcerii, ci noi, noi vom binecuvânta pe Domnul, de acum şi până în veac. Lăudaţi pe Domnul! (v. 17-18)
Autor: Rodica Bogdan