Ești catacombă sau catedrală?

Dinamica locului sfânt, a bisericilor, templelor, catedralelor și a altor construcții care-au slujit de-a lungul secolelor ca locașuri de închinare este complexă. Și această dinamică ține de felul în care oamenii s-au raportat și continuă să se raporteze la divinitate, la Dumnezeu.
Cele mai multe civilizații și-au înălțat templele „la vedere” și mare parte din activitatea comunității gravita în jurul acestor toposuri considerate purtătoare de sacralitate, de sfințenie.
Dacă primii creștini s-au ascuns în catacombe din cauza prigoanei, calitatea de loc sfânt a catacombelor nu era nicidecum alterată, chiar dacă acel loc de închinare nu era la vedere. Tocmai pentru că prezența lui Dumnezeu este condiția necesară și suficientă pentru ca un loc să fie transformat calitativ – să devină un loc sfânt.
În alte perioade istorice, când creștinismul „a ieșit la suprafață”, s-au construit locașuri de închinare spectaculoase, monumentale – înalte, cu coloane de susținere impresionante, cu boltă și vitralii. Oamenii considerau atunci că dacă Dumnezeu locuiește într-o astfel de clădire, ea trebuie să fie cât mai impunătoare, ca să se vadă cât mai bine diferența dintre micimea omului și măreția lui Dumnezeu.
Un alt element relevant pentru dinamica locului sfânt este și permiterea accesului omului de rând în clădirea purtătoare de sfințenie – știm că vreme îndelungată numai preoții au avut acces în locașul sfânt, pentru aducerea jertfelor și pentru efectuarea slujbelor religioase.
Împăratul Solomon este cel care construiește templul unde aveau să se închine evreii:
- „În al patru sute optzecilea an după ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, Solomon a zidit Casa Domnului, în al patrulea an al domniei lui peste Israel…” [1 Împărați 6:1]
- „Eu am zidit o Casă care va fi locuinţa Ta, un loc unde vei locui pe vecie!” [1 Împărați 8:13]
Solomon ridică așadar un templu vizibil, un templu spre care să se întoarcă mereu privirile omului atunci când vorbește cu Dumnezeu [1 Împărați 5-9]. Este impresionantă rugăciunea pe care o rostește Solomon atunci când inaugurează templul – 1 Împărați 8:22-61.
Însă ne-am gândit mai departe, la Isus Cristos care Se autodefinește ca Templu:
- „Drept răspuns, Isus le-a zis: ‘Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.’ Iudeii au zis: ‚Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?’ Dar El le vorbea despre templul trupului Său.” [Ioan 2:19-21]
În același timp, noi înșine suntem un „loc sfânt”, suntem purtători de sfințenie, prin faptul că, la rândul nostru, suntem temple:
- „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? [1 Corinteni 6:19]
Oare care este dinamica locului sfânt în ce ne privește?
Este templul nostru o catacombă, în care ne ascundem la răstimpuri, atunci când ne simțim „datori” să vorbim cu Dumnezeu?
Este templul nostru o catedrală impunătoare, „la vedere”, iar atunci când cei din jur se uită la noi să vadă cu adevărat măreția lui Isus Cristos?
Este templul nostru o bisericuță de lemn, în care intimitatea dintre noi și Domnul este de-a dreptul covârșitoare?
Suntem ascunși în Templul-Cristos, așa încât atunci când oamenii văd împlinindu-se ceva minunat în viața noastră, să primească El toată slava? Este impresionant în acest sens faptul că împărăteasa din Seba, care se convinge cu ochii ei de măreția împăratului Solomon, ajunge să Îl slăvească pe Dumnezeu – pe care nu-L cunoștea înainte – pentru tot ce a văzut că a înfăptuit cu Solomon și împărăția condusă de el:
- „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubeşte pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat, ca să judeci şi să faci dreptate.” [1 Împărați 10:9]
Oare câți Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru ceea ce văd că împlinește El în noi și în viața noastră?
Sunt catacombă, bisericuță de lemn sau catedrală?
Autor: Rodica Bogdan
sursa: http://tineri.betania.ro/esti-catacomba-sau-catedrala/



