Biruit-a gândul din nou şi nu mi-a dat pace să nu scriu și rândurile care urmează. Aş vrea ca şi gândul vostru să „se sparie”, vorba cronicarului, să semene cu al meu şi să răspândiţi ceea ce am scris. Poate, poate, împreună vom schimba gândurile ”andrisanților” noştri.
Doamna ambasador nu ne-a răspuns la scrisoarea deschisă pe care am scris-o pentru Guvernul Norvegiei din două motive: ori nu a vrut, ori nu a putut. Dacă nu a vrut, înseamnă că are incompatibilități cu poporul român și atunci orice ambasador știe ce este onorabil să facă. Dacă nu a putut, adică dacă un înalt funcționar al statului norvegian nu are libertatea de a răspunde oricăror probleme legale care îi sunt solicitate în calitatea pe care o are, înseamnă că democrația este în suferință în Norvegia.
Voi analiza, concret, încălcările Convenției ONU pentru Drepturile Copilului de către Norvegia. Menționez că această Convenție, la fel ca și Declarația Universală a Drepturilor Omului, în baza căreia a fost emisă, au fost ratificate și de Norvegia, iar odată ratificate, au valoare de norme constituționale.
Primele trei alineate, care ne interesează, din articolul 9, au următorul conținut:
1. Statele părți vor veghea ca niciun copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, exceptând situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem al copilului. O astfel de decizie poate deveni necesară în cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, în cazul copiilor maltratați sau neglijați de părinți sau în cazul în care părinții trăiesc separat și se impune luarea unei hotărâri cu privire la locul de reședință al copilului.
2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părțile interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri și de a-și face cunoscute punctele de vedere.
3. Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem al copilului.
Alin. 1 din text impune ca ”niciun copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora”. În spețele cunoscute toate separările părinților de copii au fost luate împotriva voinței acestora.
Excepțiile de la această regulă, permise de text, sunt: ”în cazul copiilor maltratați sau neglijați de părinți sau în cazul în care părinţii trăiesc separat și se impune luarea unei hotărâri cu privire la locul de reședință al copilului” și, adaug eu, altele asemenea, din moment ce Convenția dă doar exemple, cum era și firesc. În niciuna din situațiile familiilor de români din Norvegia nu s-a susținut că, copiii ar fi fost maltratați sau neglijați. O palmă dată la fund sau o prindere de ureche sau ridicarea tonului, din când în când, nu pot fi considerate maltratare sub nicio formă și nu intră în acțiunile pentru care Convenția permite luarea copiilor din familii. Cuvântul maltratare este foarte clar. El nu poate fi interpretat altfel, decât când se vrea ca textul să fie încălcat în mod flagrant și evident cu bună știință.
Este o imposibilitate absolută ca în familiile cu doi sau mai mulți copii să nu existe situații când se dă o palmă la fund, sau se ceartă un copil. Nu cred că există pe mapamond nicio familie cu cinci copiii în care să nu se fi dat o palmă la fund sau să nu se fi ridicat tonul la ei. Nu mai trebuie analizat care este diferența între educarea unui copil sau a mai multora. Dar cei care au mai mulți copii iubesc copiii, altfel nu-i făceau, și chiar dacă uneori îi ceartă, textul legal de mai sus nu permite luarea copiilor din familie.
Astfel de acțiuni nu pot fi incluse nici în noțiunile de ”violență fizică sau psihică”. O palmă la fund nu este violență, pentru că nu produce leziuni, nu lasă urme, de obicei nu este mai puternică decât atunci când copiii cad, sau se joacă și se împing, se trag, se luptă, se rostogolesc, sar, etc. Este doar o atenționare pentru copil că nu e bine ce face.
Certarea sau ridicarea câteodată a tonului la copil nu poate fi considerată violență psihică, câtă vreme copiii nu sunt jigniți, umiliți, batjocoriți, amenințați, pedepsiţi inuman etc., ci doar li se atrage mai ferm atenţia că trebuie să facă sau să nu mai facă ceva. După spusele tuturor celor care cunosc familia Bodnariu, sunt o familie respectabilă, sunt oameni deosebiți. Doar părinții care au ei înșiși probleme psihice sau de educație pot să își maltrateze sau neglijeze copiii. Nu este și situaţia lor.
Dacă unei astfel de familii respectabile, în care mama este asistent pediatru, tatăl inginer, au bunici care îi ajută, i s-au putut lua copiii, familiile mai modeste sau cele monoparentale, vor deveni victime sigure, doar să se elibereze locurile.
Citește mai mult http://www.juridice.ro/
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
