N-am cu ce mă, n-am cu ce

Una din cele mai dese „munci” în lucrarea de consiliere este aceea de a dezarma omul de scuze și stereotipuri care îl împiedică la acțiune. Consider că nu este nimeni așa de distrus, încât să nu mai poată face nimic, să nu mai poată face un pas, înainta un metru, gândi cinci minute sau să dea un telefon. Totuși, adesea vorbesc cu oameni care sunt convinși că, nereușita lor în viață se datorează locului în care s-au născut, părinților, familiei, școlii etc. Admit că acestea pot influenţa, unele din ele deloc neglijabile, dar niciuna din ele nu trebuie să ne închidă în neputință.

Unul din oamenii cu dependență de alcool venit la consiliere, încerca să își motiveze starea sa de neputință de a realiza ceva în viață și cumva, prin asta să îmi demonstreze cât de îndreptățit este să bea și că e mai degrabă vrednic de compasiune. „Stai să îți zice eu viața mea, să vezi cum rămâi mut și nu mai zici matale nimic. N-am cu ce mă, n-am cu ce…” și-a început clientul meu motivarea, trecând prin toate necazurile vieții, cu un dramatism demn de turnat filme. Poate spuneți că e un caz singular, dar nu este. Este mai la extreme și de aia mă folosesc de exemplul lui la început.

De câte ori tu nu ai spus la fel. Dacă aș avea aia sau aia, dacă mă nășteam în altă familie, dacă aveam alt bărbat, altă femeie, dacă aveam eu banii lui ăla, dacă eram și eu așa de deștept, dacă puteam și eu să fac afaceri… etc. De multe ori privim la alții și devenim melancolici. Ne vine gândul că ei au fost favorizați de Dumnezeu, de viață și că în aceeași situație, noi eram tot ca ei sau chiar mai sus.

Obiceiul acesta de a privi la ce au alții, de a îi analiza pe alții, mai ales în momentele lor de glorie este unul foarte riscant. Riscăm să paralizăm în nemulțumire, neputință și răzvrătire. Din momentul în care vin gânduri că celălalt a fost favorizat de Dumnezeu sau de viață, noi ne vom simți nedreptățiți și vom căuta, fie să ne răzbunăm, fie să rămânem inerți, scăldându-ne în balta împuțită a inacțiunii, bârfelii, cârtirii și invidiei. Obiceiul acesta trebuie să dispară din viața noastră. Pofta la ceea ce are altul, e incriminată și de Dumnezeu și vrea prin asta să ne ferească de inacțiune și paralizie.

Când vrei să faci ceva, când simți că e nevoie să faci ceva, nu te uita la alții, uită-te la tine și în tine. Nu pentru că ai avea vreo putere sau resursă mistică, pe care să o descoperi și să o folosești, ci pentru că în tine există suficiente resurse pentru a face lucrări mari. Fiecare om are astfel de resurse, resursele sale, pe care trebuie să le vadă și să învețe să le folosească, cu care poate face infinit mai mult, decât dacă ar lucra cu resursele altuia, chiar dacă ale sale par mai mici. Cu ce papuci alergi mai repede, cu adidașii tăi învechiți sau cu pantofii super lucioşi, ai cuiva pe care îl invidiezi. Cu ai tăi desigur, pentru că deja piciorul tău e obișnuit în ei, se poate folosi eficient de ei, chiar dacă nu arată grozav. Așa e și cu resursele. Nu le mai dori pe ale altora, ai în tine suficiente ca să reușești.

Nu ai cu ce? Ia mai gândește-te. Ce ți-ar lipsi? Așa e că punctul de pornire e greșit? Cum adică ce mi-ar lipsi? Păi depinde ce vreau să fac!

Înțelegi? Nu e nevoie să faci ce fac alții, tu faci ce poți face cu resursele de care dispui. Apropo, omul de care vă spuneam la început nu a ajuns patron ca fratele cutare, a ajuns sudor. Știa să sudeze, era un meseriaș extraordinar dar îngropat de invidia, născută de privitul la alții. Acum are de lucru cât nu poate duce, deși se plângea că el nu are cu ce. Am făcut o convenție și a mers. După ce i-am găsit o posibilă resursă în el, am folosit banii pe care i-a putut economisi de la alcool într-o anumită perioadă de timp și i-am cumpărat un aparat de sudură, cel mai ieftin de pe internet. Acum e aruncat undeva, are unul mult mai bun. Dar cu resurse puține, doar cu ceea ce avea, a putut porni. Nu a fost nevoie de o saltea de bani, ci de dorința de a păși înainte.

de Teofil Gavril. Citeste tot articolul click aici