Mi-a plăcut enorm explicația fratelui Daniel Brânzai la versetul din Iov 36:5 „Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui”. Noi ne-am gândi că Domnul ne scapă printr-o intervenție miraculoasă. Ia nenorocirea cu mâna. Ori ne scapă prin moarte, în cel mai „rău caz”. Dar pastorul Brânzai m-a făcut să înțeleg că uneori scap din nenorocire printr-o neneorocire și mai mare! El a afirmat că cineva a spus în biserica sa că „Iosif era mai în siguranță în temniță Egiptului decât acasă între frații Săi”!
Ce adevăr, ce principiu măreț! Dumnezeu a ingăduit exilul evreilor să-i scape de idolatrie, prigoana creștină să-i scape de confort, de „ghetoizare”. A îngăduit să ardă Londra în secolul XI ca s-o scape de lepră, să moară evreii la Auscwitz, să trăim sub comunism etc… Am privit în viața mea și am înțeles că Dumnezeu a îngăduit să mă crească niște părinți adoptivi (după ce m-a părăsit mama), pentru că eram mai în siguranță cu familia unui tată bețiv decât cu familia mea naturală care nu m-a dorit!
Dumnezeu ne scapă din nenorociri chiar trecându-ne prin alte nenorociri! Chiar dacă nu ne place! Înțelegeți de ce ne-a sfătuit Hristos să scoatem ochiul care ne-a bagat în păcat sau să ne amputăm mâna care fură? Să evitam iadul! Nu ar fi bine să-l evităm si fără ochi scoși ori mâini tăiate? Sau făra a trece prin vreo nenorocire?
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
