Ceea ce eu îmi doresc..

Am petrecut mult timp gândindu-mă la ceea ce Dumnezeu vrea de la mine. Am stat şi am meditat, încercând să elucidez acest mister, încercând să gândesc aşa cum El gândeşte. Ba chiar m-am şi rugat pentru asta! M-am rugat ca Dumnezeu să-mi arate într-un anumit fel ceea ce El simte pentru cei orfani, pentru cei părăsiţi şi întristaţi. „Doamne,” am şoptit eu „arată-mi, fă-mă să simt ceea ce Tu simţi când vezi un copil fără părinţi, ce simţi când vezi acel copil cerşindu-şi pâinea când suntem aşa de mulţi creştini în lumea asta? Îmi poţi arăta?”. Şi El îmi arată ce simte, împărtăşeşte cu mine suferinţele inimii Sale pentru cauza celor întristaţi. Mă încurajează să fiu o apărătoare a lor, îmi dă chiar şi înţelepciune pentru a putea sfătui cu bunătate pe fiecare om care-mi cere câte un sfat. Cât de minunat este El! Şi totuşi… de multe ori simt că am făcut prea puţin pentru El. Iar gândul acesta mă doboară.

Îndrăznesc să-mi deschid inima prin această postare, nu vreau să creadă cineva că sunt atât de puternică precum par uneori. Dar ştiţi care este lucrul care pe mine mă ridică de fiecare dată? Isus este acelaşi, El mă sprijină, mă iubeşte necondiţionat, este cu mine întotdeauna. Nu mi-e ruşine de faptul că sunt creştină, nu mi-e ruşine să vorbesc cuiva despre El.

Mă simt prost de fiecare dată când văd că a trecut o zi şi nu am vorbit nimănui despre Isus. Sunt aşa mulţi oameni în jurul meu care nu-L cunosc pe Isus cu adevărat, ci pentru ei El este numai o religie. Atâtea suflete pierdute au nevoie de El..
Suntem aşa de mulţi creştini peste tot, şi nu ştie nimeni că suntem. În loc să vorbim oamenilor despre Dumnezeu, să le spunem din Biblie, noi tăcem. Ne este ruşine, suntem comozi, nu vrem să ştie nimeni despre asta sau preferăm să nu deschidem subiecte aşa de delicate cu necreştinii. „Nu sunt făcut pentru asta!”, aud pe unii spunând cu indiferenţă. Atunci nu eşti făcut să fii nici creştin. Văd mulţi creştini, dar nu prea mulţi dintre ei trăiesc o viaţă conform statutului lor. Nu ştiu, chiar nu ştiu ce să mai cred uneori.
Simt că am fost chemată la mai mult. Defapt, cu toţii suntem chemaţi. Vom răspunde chemării? De fiecare dată când văd o poză cu un copil care este numai piele şi os, mă întreb: Dar unde suntem noi, creştinii?
Înţeleg că niciodată nu vom putea hrăni toate gurile flămânde şi nu vom salva toate vieţile copilaşilor pe cale să fie avortaţi, dar… măcar unul. Măcar să ştim că ne-am străduit, că am hrănit pe cineva flămând.

Îmi doresc, dacă Dumnezeu mă va ajuta, să adopt copii orfani. Am început să mă şi rog pentru ei, chiar dacă poate acei copilaşi încă nu există. Îmi doresc să ajut femeile care au descoperit că sunt însărcinate şi nu vor să păstreze copilul, să afle Adevărul. Îmi doresc să lupt pentru abolirea sclaviei, să mă ocup chiar şi de copiii străzii! Îmi doresc atât de multe… acestea sunt visele mele. Dumnezeu mi-a arătat inima Lui pentru aceşti oameni, totul este în mâna Lui. Eu pot doar să spun: „Iată-mă, trimite-mă!”
Tu.. ce vise ai?

Articol scris de: Milena Cismașiu – http://intrebarileinimii.blogspot.ro