Un vis dureros şi reacţia mea

„Un copilaş african, bolnav de SIDA şi pe moarte se afla pe banca din faţa casei mele. Mă aştepta să-i deschid uşa de la casă, dar mai ales cea de la inima mea. Era îmbrăcat într-un tricou roşu cu dungi albe şi avea o pereche de pantaloni scurţi. Stătea liniştit pe bancă şi dădea copilăreşte cu picioarele-n aer. Speriată, am deschis uşa de la casă şi am mers la el. „Mă vei adopta?”, mă întrebase el inocent. Simt cum cineva îmi înfinge un pumnal în inimă şi mă simt deodată străpunsă de cuvintele sale. Ştiam că nu mai avea mult de trăit şi el venise tocmai la mine cu speranţa că eu am să-l adopt. Faţa mi se făcuse albă ca şi ceara şi cuvintele-mi îngheţaseră pe limbă. Vroiam să-l adopt din toată inima mea, acesta este unul dintre visele mele. „Nu am cum să fac asta, îi răspund eu neputincioasă, nu mă lasă mami să te adopt.”. Îmi vine să plâng şi el mă priveşte cu ochii mari. El fusese pe moarte şi venise la mine. Iar eu, cea care luptase pentru orfani, era acum neputincioasă în faţa acestui lucru? El se ridică liniştit, dar cu privire deziluzionată de pe bancă şi pleacă.”

M-am trezit din acest vis cu un sentiment profund de ruşine şi de neputinţă. Da, ceea ce am relatat mai sus a fost un vis ce l-am avut într-o noapte, un vis pe care nu l-am putut uita şi căruia nu-i găsesc în totalitate înţelesul. Ştiu şi cred din toată inima că religia adevărată în ochii lui Dumnezeu este aceasta, să ne deschidem gurile pentru pricina tuturor celor întristaţi şi neajutoraţi. Dar constat cu dezamăgire că nu prea sunt mulţi aceia care fac lucrul acesta. Ştiţi de ce? Pentru că înseamnă sacrificiu, moarte de sine. Şi care creştin normal îşi doreşte acest lucru? Îmi este teamă. de acel vis ce l-am avut pentru că nu vreau să fiu una care zice ceva, şi face altceva. Nu vreau să vă spun vouă, tuturora, că asta vrea Dumnezeu de la fiecare dintre noi, iar eu să nu fac ceea ce afirm. Din contră, ştiu că Dumneze m-a chemat să le fiu gură celor muţi, mamă orfanilor şi apărătoarea văduvelor. Dar nu pot face asta fără Isus. Nu pot. Dacă nu sunt disponibilă să mă lepăd de mine, niciodată nu voi putea să-l onorez pe Dumnezeu astfel. Este nevoie de o separare totală de lucrurile care farmecă şi seducă lumea, şi de o apropiere de Dumnezeu. El ne-a chemat şi ales să facem lucruri mari pentru El, dar nu putem face aceste lucruri dacă nu ne supunem voii Sale.

Parcă-i văd ochii neajutoraţi acelui copilaş ce s-a aşteptat ca eu să-l adopt, iar eu am ridicat umerii neputincioasă în faţa acelui lucru, eu care afirmam mereu acelaşi lucru: să adoptăm! Îmi e teamă să nu ajung să trăiesc o viaţă de creştin normal, să ajung să vânez greşelile fraţilor mei, să iau pietre în mâini şi să le arunc în ei cu „speranţa” că astfel am să elimin răul din ei. Mă înfior în faţa acestor gânduri şi mă străduiesc, prin puterea Sa, să ascult de El.
Uneori îmi dau seama că ceea ce a spus Katie Davis mi se potriveşte şi mie. „Mi-am dat seama că trăiam o viaţă de creştină, dar fără să fac toate lucrurile pe care Isus a spus să le fac.”
Mă rog întotdeauna rugăciunea pe care o făcea Rebecca St. James când era adolescentă:Doamne, foloseşte-te de mine ca să fac o diferenţă acolo unde sunt şi să schimb lumea.
Scris de Articole: Milena Cismașiu – intrebarileinimii.blogspot.ro