ANUNTURIPovesti

O calugarita povesteste…

Pe 24 mai am recenzat recenta aparitie editoriala (2011) a scriitorului dizident chinez, Liao Yiwu. Titlul cartii e God Is Red: The Secret Story of How Christianity Survived and Flourished in Communist China. (“Dumnezeu e Rosu, Istoria Secreta a Supravietuirii si Progresului Crestinismului in China”). Cartea descrie persecutia crestinilor chinezi sub regimul comunist, dar mai ales supravietuirea si transformarea crestinismului in cel mai numeros group religios al Chinei inceputului Mileniului III. In cele 231 de pagini ale cartii Liao reda interviuri cu diferiti supravietuitori ai persecutiei religioase a lui Mao. Primul interviu este al unei calugatite de aproape 100 de ani, numita de autor, fictiv, Zhang. In multii ani ai vietii sale, maicuta a vazut multe, a trait multe experiente, dar si isi aminteste multe evenimente din viata bisericii ei. Redam in traducere romaneasca o parte a interviului. Traducerea a fost facuta de Ionita Radu, AFR Danemarca. Ii multumim. Scriem din nou astazi despre experienta crestinilor chinezi pentru a ne reaminti cit de pretioasa este libertatea religioasa, pretul imens pe care inaintasii nostri l-au platit pentru ca noi sa ne bucuram de ea, si, totodata, sa raminem alerti la faptul ca dusmanii libertatii religioase, in speta secularismul si regimurile politice fundamentate pe el, inca sunt un pericol pentru libertatea noastra religioasa. 
 
 
Interviu:
 
 
Liao: Pe ce data te-ai nascut? Zhang: M-am nascut pe 3 august 1908 in Qujingcheng, provincia Yunnan. Nici nu-mi mai amintesc cum aratau parintii mei. Au murit cand eu aveam doar 3 ani. Sunt orfan si am avut un frate, ce a fost luat de catre un comandant local de razboi. Cred ca a murit pe campul de lupta. Am fost trimis de unchiul meu Kumming sa-l servesc pe lordul provinciei.
 
 
Liao: Unchiul tau? Zhang: Unchiul meu era preot pe timpul dinastiei Qing, sub imparatul Tongzhi [1856-75], misionarii catolici au venit in provincia Yunnan din Vietnam. Cand cresteam, erau multi misionari straini, in special din Franta. Am fost invatat sa citesc si sa scriu, am invatat Biblia, mergeam regulat la Liturghie si spuneam rugaciuni. Uneori faceam treburi mai speciale. In acel timp, oamenii sufereau foarte mult. Mica manastire ma proteja de haosul de afara.
Cand am facut 13 ani, mi-am urmat matusa in Dali. Pe timpul acela sectiunea veche a orasului avea cateva biserici. Apoi au venit mai multi misionari catolici. Pentru a se putea descurca cu cresterea parohiei, organizatia misionara ‘Inima Sacra’ (Sacred Heart) au cumparat o bucata mare de pamant in ani 20’ si au pus un episcop francez la carma manastirii. Sub obladuirea sa, organizatia misionara a construit o manastire, un orfelinat si o biserica. In acel timp aveam cam 400 de oameni ce locuiau in biserica, iar Duminica, parohienii o umpleau la Sfanta Liturghie atat de mult incat biserica nu putea sa tina atatia oameni, si astfel enoriasii ingenunchiau afara in curte. Copiii veneau cu parintii, iar atunci cand ei se plictiseau se cocotau in copaci. Devreme ce am stat pe langa biserica de mic, stiam toate cantarile, iar cand preotii citau din Biblie puteam imediat sa le spun capitolul si versetul, si stiam toate povestirile biblice asociate cu acea poveste.
 
 
Liao: Eu am crescut in anii 60’. Generatiei mele i s-a spus ca religia este o unealta facuta de catre imperialisti pentru a-i face pe oameni sclavi si cá maicutele faceau experimente pe copii in orfelinatele staine. Zhang: Minciuni, numai minciuni. La intalnirile publice de denuntare din timpul Revolutiei Culturale, am fost acuzati ca am ucis orfani. Spuneau ca preotii sunt vampiri. In timpul foametei sau al razboiului, oamenii saraci isi abandonau copiii pe marginea drumului. Unii alegeau o noapte luminata de lumina lunii, isi infasurau copilasii in straturi de haine si ii lasau la intrarea de la manastire. Cand maicutele gaseau copilasul, il luau inauntru fara sá ia in seamná daca acesta era sanatos sau bolnav. Unii parinti erau mai subtili, lasau copilul cu noi si il luau inapoi atunci cand timpul greu trecea. Dar majoritatea copiilor nu erau niciodata luati inapoi. In timpul acela oamenii erau saraci si era foarte normal ca o familie sa aibe multi copii. Parintii isi tratau copii ca pe niste mici animale. Daca erau puternici si supravietuiau ii pastrau, daca copilasii erau bolnavi, erau abandonati la straini sau lasati sa moara. Am vazut multe asemenea cazuri, in special la fetite. Erau abandonate pe marginea drumului spre mare sau spre munte. Cei mai norocosi erau luati de catre trecatori, dar multi cadeau prada animalelor salbatice, cum ar fi cainii. Pentru baietei, daca erau nascuti cu deformitati sau boli, aveau aceeasi soarta ca fetitele. Cand calugaritele gaseau un copilas afara il aduceau la preotii sau episcopii ce stiau medicina occidentala. Daca copilul a fost lasat doar pentru o mica bucata de timp afara, erau sperante. Cei ce erau lasati afara pentru o perioada mai indelungata de timp, aveau mainile sau picioarele sfasiate de animalele salbatice. Sansa de supravietuire era destul de scazuta. Cand un copilas murea, spuneam rugaciuni si ii ingropam intr-un cimitir catolic. Este pe parte de sud a satului Wuliqiao, cel ce a fost distrus.
 
 
Pietre de mormint
 
 
Liao: Am vizitat cimitirul, acuma este un lan de porumb. Zhang: De fapt, pe vremuri erau 2 cimitire acolo, unul pentru catolici si unul pentru protestanti. Erau unul langa altul, ambele fiind distruse acum. Nu putem nici macar sa ne luam locul inapoi de la guvern. Multi catolici dintre localnici au fost ingropati acolo, la fel si copiii abandonati pe care nu i-am putut salva. Saracii bebelusi! Le faceam o ceremonie si o inmormantare cum se cuvine. In cimitir, toti aveau aceleasi pietre de mormant, fie ca erai episcop, preot, calugar, laic sau copil abandonat. Pe pietrele de mormant se gaseau scrise numele, data nasterii si a mortii etc.
 
 
Liao: Cum aflati numele copiilor abandonati? Zhang: Daca nu era cu copilul, calugarita ce il gasea ii dadea un nume chinezesc sau francez, apoi notam unde si cand a fost gasit. Pana in anii 40’ biserica noastra a adoptat mai mult de 200 de orfani. Majoritatea calugaritelor deveneau doici cu norma-ntreaga. Cele ce aveau cunostinte despre medicina deveneau pediatri. Slujba mea era sa lucrez in bucatarie, sa incalzesc laptele si sa fierb orez. Uneori ni se aduceau 4-5 copii abandonati pe zi. Erau asa de infometati. Cred ca un numar de orfani inca traiesc in locurile acelea. Acum cred ca au 70 sau 80 de ani, dar cu toate ca climatul politic s-a mai schimbat ei tot nu vor sa recunoasca relatia cu biserica.
 
 
Liao: De ce asa? Zhang: Au denuntat biserica in timpul Revolutiei Culturale de frica sa nu fie acuzati ca au relatii cu imperialistii straini. Pana si acum, cu toate ca situatia a luat o intorsatura favorabila in ultima decada, lor le e frica de persecutie. Uitandu-ma in urma la prima jumatate a vietii, eram cu adevarat fericita. In fiecare zi biserica era impanzita de oameni. Toamna, cand vantul scutura frunzele copacilor – Oh Doamne – pamantul era acoperit cu un strat de aur. In timpul rugaciunilor sau a Sfintei Liturghii, biserica era neincapatoare, dar in alte dati gradina era libera si plina de liniste. Inainte, biserica era mare, iar eu eram atat de ocupata incat spatele ma durea mereu. Munca mea preferata era sa curat interiorul bisericii, sa sterg altarul de praf si statuile. Am avut o multime de preoti din Franta, Elvetia si Belgia. Daca greseam cu ceva, ei ma cicáleau spunandu-mi: “Ca pedeapsa, trebuie sa canti 3 rugaciuni – singura”. Ei ma acompaniau si aveam un concert de cantari.
 
 
Mao si Revolutia Culturala
 
 
Liao: Cum a fost a doua jumatate a vietii tale? Zhang: In august 1949, cand comunistii au luat puterea, un preot suedez, Parintele Maurice Toruay – nu-mi vine sa cred ca inca-i mai retin numele – a calatorit din regiunea Cizhong (de langa Tibet) pentru a predica evanghelia. A fost impuscat si omorat. Vestile acestea ne-au lovit puternic. Era asa de sinistru ca si cum auzeam troncanitul corbilor negrii. Simteam pericolul ce se apropia de noi. Toti am ingenunchiat si am inceput sa ne rugam pentru protectie in noua epoca. In timpul unei Liturghii speciale, ne pregateam sufleteste pentru suferinta ce va veni. Eram gata sa urmám pasii parintelui Touray si sa ne sacrificam vietile daca era necesar pentru a glorifica munca Creatorului. Stiam ca drumul ce il aveam in fata noastra nu ne va fi usor, dar eram pregatiti. Curand, trupele comuniste au inaintat in oras. Oamenii fluturau steaguri rosii si bateau din tobe si gonguri pentru a-i primi cum se cuvine pe soldati. Toata tara s-a transformat in ‘’rosii’’. Muntii si lacul Erhai a devenit ‘’rosu’’. Pana si biserica a fost decoratá cu steaguri rosii si portrete ale generalului Mao. Misionarii straini au fost inchisi in camere micute cu draperiile trase. Soldatii pazeau usile ca nimeni sa nu se poata apropia de ei.
 
 
Liao: In ce an era asta? Zhang: Era prin 1952. In februarie acel an, toti strainii plecasera.
 
 
Liao: Ati tinut o Liturghie sau ceva pentru plecarea lor? Zhang: Nu. Capela era inchisa si nimeni nu avea voie sa intre. Dupa ce strainii au plecat, toti din biserica au trebuit sa treaca prin procese politice. Laicii si clericii de asemenea erau speriati si inchisi in sine. Au raspuns la apelul guvernului si s-au dus acasa sa devina fermieri. Unii au denuntat deschis biserica, spunand “Voi asculta de cuvintele generalului Mao si o sa rup orice legaturi cu biserica catolica ce face din oameni sclavi.” Guvernul avea ca tinta proprietatile bisericii in toata China. Episcopii straini erau fortati sa predea totul noului govern si sa semneze documente scrise in prealabil. Ei spuneau ca proprietatile bisericii au fost obtinute prin exploatarea maselor. In felul acesta toate proprietatile bisericii au fost luate. Nu voi uita niciodata anul 1952, cand biserica a ramas goala. Era atat de glorioasa. Peste noapte toate lucrurile au fost luate, iar sobolanii le luasera locul. Avusesem 400 de muncitori la biserica. Numai 3 au ramas, eu, matusa mea si Episcopul Liu Hanchen, apoi am fost evacuati. Episcopul Liu se impotrivea si refuza sa plece : “Biserica este casa noastra si nu avem unde sa plecam.” Initial ne-au lasat sa stam. La sfarstitul anului membri ai militiei locale au venit inarmati si ne-au dus intr-un sat de la poalele muntelui Cangshan. Oficialii de acolo au tinut o intrunire publica, anuntand ca vom fi pusi sub supravegherea satenilor. Ne-au ordonat sa incepem munca fizica si sa ne schimbam gandirea. Au construit o scoala si un liceu pe pamantul luat de la biserica si au schimbat manastirea intr-o casa a oficialilor guvernamentali.
 
 
Liao: Si deci ai devenit un fermier. Zhang: Un cetatean de mana a doua calcat in picioare.
 
 
Liao: Pentru cati ani? Zhang: Din 1952 pana-n 1983. Sunt 31 de ani nu-i asa?
 
 
Liao: Cum ati reusit sa supravietuiti? Zhang: Am inceput sa ne crestem singuri cele de-ale gurii. Cand am plecat de la biserica, nu ni s-a permis sa luam nimic cu noi. Am mers pe jos tot drumul pana la sat si pana sa putem si noi sa bem putina apa, satenii ne-au tarat intr-o adunare pentru a ne denunta. Ne-au plimbat prin sat ca intr-o parada, alaturi de cativa calugari budisti, preoti taoisti si cativa lideri de la bisericile protestante. Ni s-a ordonat sa stam in 3 randuri in fata unei scene improvizate. In fata noastra erau sute de sateni cu pumnii ridicati si urland sloganuri revolutionare. Unii ne scuipau, era atat de multa ura. In timp ce liderul vorbea cu cei din sat, un taran activist a venit la episcopul Liu si l-a palmuit. Matusa mea a facut un pas inainte spunand: “Cum iti permiti sa-l lovesti ?!”. Activistul era unul dintre taranii cei saraci, iar atunci cand comunistii au confiscat terenurile, el a fost unul dintre beneficiari. A aratat catre matusa mea si i-a tipat: “Esti un contra-revolutionar si v-am infrant. Esti mana imperialistilor ce ne-au exploatat.” Iar matusa mea a spus: “Nu suntem. Noi am venit din familii sarace si nu am exploatat pe nimeni”. Activistul a tipat inca o data: “Tot esti incapatanata si nu vrei sa recunosti infrangerea. Trebuie sa fi pedepsita”. Pumnii erau ridicati in aer iar populatia a inceput a tipa “Jos cu calugarita contrarevolutionara!” Matusa mea nu se lasa si i-a spus abuzatorului “Palmuieste-ma daca vrei. Daca ma vei palmui pe obrazul stang iti voi intoarce obrazul drept”.
Alianta Familiilor din Romania

ADMIN

Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button
%d blogeri au apreciat: