O lacrima … Toamna

Coboară lin,peste privirea albastră a unei zile care moare
Coboară lin cortina toamnei cu frunze-ngălbenite şi păsări călătoare…

…Chiar dacă frunze-ngălbenite au căzut de mult
şi păsările călătoare au plecat departe lăsîndu-şi cuiburile goale
Copacul sufletului desfrunzit stă neclintit,privind în zare
Spre un anotimp mai bun,spre-o primăvară viitoare…

Chiar dacă trupul tău acum e-un templu dărîmat
Pe unde poate viforul să se strecoare
Chiar şi aşa ruină dacă eşti
Rămîi privind măreţ spre soare.

Şi dacă trupul tău e-o firavă clepsidră,pe care-o-ntorci din cînd în cînd
Din vreme-n vreme,şi ea nu mai măsoară timpul
Ci stă scrîşnind din dinţii de nisip
Şi soarbe cu fiecare clipă ce se cerne…o lacrimă amară

O lacrimă desprinsă din gene lungi de brumă
Sau poate din ochi de ceaţă
Ce-nvăluie grădina ta de crizanteme
Ce parcă-n acest an sînt ofilite prea devreme.

Nu înceta să crezi că vine-o zi cînd lacrima amară ce se cerne
Va fi un strop de stea în trupul tău,clepsidră răsturnată prea devreme
Va fi o perlă nestemată,pentru un suflet obosit care aşteaptă în tăcere
Se roagă nencetat şi n-a uitat să spere.
Doar cel ce inima îţi cere e blînda,dulcea mîngîiere
Şi-a suferit şi-a plîns atît de mult…doar în tăcere.

Te doare,dar ştiu că şi durerea n-a fost trimisă să omoare
Un suflet de copil ca şi al tău
Cînd l-a trimis pe FIUL SĂU în lume
IUBITUL TATĂ ,DUMNEZEU,nu a făcut decît s-adune
Toată durerea lumii în trupul atîrnat pe lemnul greu

Şi ce-a- nceput în tine,EL vrea să şi sfîrşească
Chiar dacă ţi se pare prea mult această suferinţă pămîntească
Şi-ţi este dor şi-ai vrea să te primească chiar acum
În slava LUI CEREASCĂ
Să-ţi curme agonia…

Tu nu uita un lucru,nu asta –I e dorinţa deTATĂ IUBITOR
Te vrea lumină ,stea te vrea în lumea copleşită de-atîta disperare
Te vrea un templu sfînt şi nicidecum un monument pentru durere
Pustiu şi fără de scăpare.

Îţi cere numai inima şi îţi întinde mîna
Tu să primeşti din ea doar dragoste şi mîngîiere
Tu lasă-l să-ţi modeleze firava ta fiinţă
Bucata neînsemnată de lut ce-a fost cîndva desprinsă din nemărginit
Nu e decît ţărîna din care EL te-a zămislit.

Nu te întrista şi lasă-L azi pe DUMNEZEU să ducă EL la bun sfîrşit
Minunea ce-a-nceput-o cîndva ,într-o zi şi-n viaţa ta
Şi dacă totuşi te simţi nedreptăţit,să ştii că te iubeşte
Nu vrea să fii nefericit…

Chiar dacă-n suflet îţi coboară toamna lin
Cu frunze-ngălbenite şi păsări călătoare
Să fii la fel ca şi copacul,ce stă la fel de neclintit în aşteptare
Chiar dacă viforul loveşte crunt cu nepăsare
Cu rădăcini puternice săpate-n stînca cea mai tare
El soarbe apa vieţii pentr-o înflorire viitoare!

Chiar dacă ploi de lacrimi te lovesc întruna
Iar trupul şi sufletul ţi-s ofilite
Rămîi la fel de falnic ,la fel ca şi copacul
Cu scorburi şi urme scrijelite.

Tu lasă-l pe ISUS să intre în viaţa ta,încredete-n EL şi vei vedea seninul cum îţi colorează cerul
Şi-atunci cînd viforul şi gerul te vor ameninţa
Doar EL să fie seva şi apa ce inundă neîncetat grădina sufletului
Unde înfloresc acum din lacrimile amare ce s-au prelins atîta vreme
Doar flori de stea şi albe crizanteme

Şi chiar de ar fi în mijlocul înzăpezirii
Nu vor muri ,nu se vor ofili
Pentru că-n dragostea ce-au strîns-o în corola lor
Trăiesc un anotimp al înfloriri

Aşa să fii şi tu,născut din dragoste…cu dragoste…pentru dragoste adevărată
Nu poţi să uiţi, să nu uiţi niciodată
Eşti floarea dragostei… eşti lacrima cea mai curată,prin suferinţa strămutată în fiinţa ta
Şi chiar de ar veni furtuni şi singur stai în mijlocul înzăpezirii
ISUS ,doar EL e singurul care-ţi promite
Că vine –odată într-o zi şi un anotimp al înfloririi!

– Camelia Mariş