Tânărul creştin şi vocaţia eroică

Iată-ne „oameni mari”, pe noi, cei născuţi în ultimii ani ai comunismului, noi care credem că am simţit mai multe schimbări decât părinţii şi bunicii noştri la un loc. Poate că ne mai amintim de o cartelă albastră pentru pâine, dar degetele noastre au învăţat deja să ţină cardul care ne procură uneori bancnote ieftine cu multe zerouri. Ne-am dat probabil seama că existăm în zilele febrile ale lui 1990, am respirat libertatea necunoscută prin difuzorul radioului, ne-am trezit fericiţi în adunările frenetice care proclamau credinţa, prin biserici nou construite sau în căminele culturale ale fostului regim. Fără să ştim când, am devenit adolescenţi, fapt care, fireşte, ne-a încântat, am învăţat noile cântări ale închinării venite de pe  malul apusean al Atlanticului, ne-am permis probabil chiar sentimentul apartenenţei la o mare familie fericită, în vreuna din ultimele seri ale taberelor din timpul verii. Şi totuşi, dacă a existat în trecutul nostru mai mult sau mai puţin îndepărtat o zi în care să-i spunem „da,” lui Dumnezeu, făgăduindu-ne pe noi înşine unei vieţi nepieritoare, nu se poate să nu ne fi întrebat dezarmaţi de noutatea aproape absurdă a unei asemenea idei: „noi, până la urmă, ce-o să facem?” Nu spun că ar fi trebuit să rostim vreodată exact aceste cuvinte, ar suna artificial, dar e sigur că, într-un anume fel, ne gândim la drumul nostru unic într-o realitate ce admite o infinitate de posibilităţi, şi aceasta cu atât mai mult cu cât ne veghează încă de foarte aproape o istorie pe care o privim cu un amestec straniu de reverenţă şi detaşare, dar la care jinduim uneori în taină. Desigur, e vorba de istoria relativ recentă şi totuşi atât de îndepărtată a părinţilor şi poate a bunicilor noştri care „au luptat, au suferit, au învins”, venind spre noi din umbra „obsedantă” a anilor cinzeci, prin acalmiile noroioase ale anilor şaizeci, pe drumurile anevoioase, ca de podiş asiatic, ale anilor şaptezeci, cu strângeri frăţeşti de mâini în întuneric şi literatură clandestină în anii optzeci. Vrem, nu vrem, purtăm pe umeri povara minunată a trecutului, ca pe un clopot întors, plin de toate experienţele, de toate trăirile de care ni s-a vorbit. Desigur, avem nevoie de modele, chiar idealizate, dar mult mai mult decât atât, propriul nostru puls eroic bate la răstimpuri, în gol, mai ales după-amiezile când ne întoarcem de pe la şcoală cu sentimentul imposibil că nu se mai poate face nimic. S-a spus de atâtea ori că ei au înaintat împotriva unui curent violent, Dar noi, noi înotăm în mlaştina călduţă a plictiselii şi a suficienţei tolerante, când cuvintele noastre primesc răspunsuri precum, ”fiecare cu părerea lui” sau „tot ce se poate, dar ce mai contează acum?…” Ne gândim poate că înaintaşilor noştri li se potrivesc cuvintele apostolului Pavel din epistola sa către Filipeni: „Cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu doar să credeţi în el, ci şi să suferiţi pentru el…” Dar nouă, ce har ni s-a dat? Care să fie oare măsura eroismului nostru? Şi, dacă ne-ar scrie şi nouă cineva, poate că ne-ar spune: „Vi s-a dat nu doar harul să credeţi, ci şi să fiţi priviţi cu indiferenţă, să mergeţi pe o singură cale într-o lume care crede că toate căile sunt bune…”

Cu siguranţă, doar trăirea şi rostirea zilnică a acestui adevăr pe care îl credem, ne pot smulge din vârtejul fatal al dezinteresului şi al derizoriului, constituind unica noastră şansă de a lupta lupta cea bună care, deocamdată ne stă înainte.

editorial scris de Teofil Pintilie