Punctul meu de sprijin – un Dumnezeu al Minunilor?

A supravieţui este o artă…  Se ştie că artist nu e acela care mimează, se străduieşte să atingă anumite standarde, lipsit de har – ci acela ce are sămânţa genialităţii îngropată în solul sufletului său şi face tot posibilul ca ea să rodească.

Aceasta e diferenţa dintre un geniu şi a failure. E ca şi cum ai privi la femeia iubită şi ai spune: „I don’t know what it is, but she’s got it!”, ceea ce ar ridica-o pe un piedestal de neatins şi ar face din celelalte femei, prin comparaţie, păpuşi pe bandă rulantă. Nu e intrinsec necesar ca femeia aleasă de îndrăgostit să fie cea mai frumoasă, cea mai inteligentă, cu educaţia cea mai aleasă… Şi totuşi, prin iubire, capătă statutul de intangibilă stea… Celelalte femei ar putea fi, pe bună dreptate, scandalizate… Şi totuşi, modul în care un îndrăgostit se raportează la iubita lui e un fapt al realităţii, înregistrabil istoric… iertată-mi fie tenta umoristică!

Ceea ce face diferenţa dintre un om genial şi a failure e aceeaşi cu distincţia dintre o femeie oarecare şi iubita îndrăgostitului nostru (anonim şi universal!) Mi se conturează în minte o imagine ce poate ilustra ambele situaţii… şi anume, un individ pe cale de a se îneca. Să presupunem că n-are nici un ajutor (că tot e scenariul nostru putem să ne asumăm şi rolul de regizor!). Îi rămân două alternative: ori, misterios călăuzit de instinctul de supravieţuire, imită anumite mişcări ce-i vor perminte să se menţină deasupra apei şi să se deplaseze (adică să înoate!), ori să moară. Un aspect interesant ar fi şi ce anume face diferenţa între supravieţuitorul combatant şi învins, dar mai ales, că se face… indiferent de cauze.

Puţin selectiv acest dar de a supravieţui, sau cum îl numeam la început – artă. Puţin nedrept. Totuşi, cum scria şi Eclesiastul: ”Nu e nimic nou sub soare!” Aceeaşi luptă o întâlnim şi la regnul animal. De exemplu, şoricelul ne mănâncă nouă brânza, caşcavalul… fiind la rândul lui mâncat de pisică. Nici o dramă. Totul decurge natural, fără tensiune… Unii specialişti în domeniul filosofiei au încercat să stabilească nişte norme şi să determine când o moarte sau un personaj sunt tragice. Astfel, un personaj e considerat tragic dacă luptă contra destinului, dar nu şi când îl acceptă cu seninătate. Moartea lui Socrate e un exemplu în acest sens, ea nefiind considerată tragică pentru că filosoful nu doar şi-a aceeptat destinul, dar l-a şi depaşit (sublimarea morţii prin acceptare…)

Dizertaţiile de mai sus şi-ar găsi sau nu utilitatea în mod independent;  însă corelate cu alte idei, plasate în alt context, capătă alte valenţe. Eu le aplic pe tărâm spiritual.

Mă gândeam zilele trecute la atitudinea mea faţă de Dumnezeu şi-ncercam să mă autodefinesc şi să-mi conturez principiile. Viaţa e o luptă şi mă interesează modul în care îi fac faţă. Lumea noastră e marcată de suferinţă, ca cicatricele lăsate de un flagel nimicitor. Am impresia că soarele apune continuu şi că lumea se colorează în roşu şi negru, când vizualizez spectacolul lumii prin prisma durerii…

Sunt multe întrebări nepuse, nerostite… Una din ele e: „De ce există suferinţa?!” Dar poate întrebarea mea nu-i corectă.

Ca şi om, sunt limitată. Ca şi tânără ce încearcă să găsească nişte răspunsuri, sunt şi mai limitată… Referitor la suferinţă, Arhimandritul Sofronie, o înaltă conştiinţă, după a mea părere, scria:„Din punct de vedere creştinesc, această tragedie de pe pământ este urmarea neascultării. Adam a râvnit la îndumnezeire, la viaţa veşnică, rupând legătura cu Tatăl şi Creatorul său (…)” Totuşi, se va întreba: „De ce urmările neascultarii lui Adam sunt atât de grave? De ce, în lumea aceasta, viaţa duhovnicească în Hristos ia forma tragică a unei lupte corp la corp cu moartea?! De ce creaţia lui Dumnezeu este legată de moarte, de această luptă plină de suferinţe?! (…) De ce trebuie să lupt împotriva lucrurilor care mă ucid fără să am putere asupra lor?” Şi verdictul: „Nu înţeleg!”

Cum în societate percepţia devine un automatism decadent şi cum scopul meu e să mă autodefinesc, va trebui să hotărăsc ce atitudine să adopt faţă de un Dumnezeu ce îngăduie suferinţa.

Am un amic cu care des fac polemică… Odată, mi-a atras atenţia asupra faptului că pun totul la îndoială, absolut totul… şi m-a atenţionat atenţia asupra faptului că cei din jur se pot simţi ofensaţi de atitudinea mea.

„E adevărat?!”, m-am întrebat. Dacă realmente chestionez orice idee înainte de a o accepta, atunci fac aceasta instinctiv şi în nici un caz pentru a jigni, ci în scop cognitiv.

Poate părea ciudat. Meditam la afirmaţia amicului meu şi-mi frământam mintea cu găsirea unei explicaţii. Târziu, obosită, am apucat o carte de filosofie, să-mi clătesc mintea… Să fi fost pură întâmplare că l-am ales tocmai pe Descartes? M-a izbit asemănarea dintre propriul meu ego, propriul meu sistem de a mă raporta la lume şi metoda lui Descartes. Un prim aspect, o primă asemănare… claustrarea. Se ştie că Descartes a trăit singur toată viaţa iar eu am acea tendinţă spre solitudine… Totuşi, însingurarea aceasta o resimt mai mult sau mai puţin la nivel fizic căci absenţa cuiva implică sau nu singurătatea… Poţi fi în mijlocul uneu mari mase de oameni şi să te simţi tot singur…

Singurătatea lui Descartes atinge paroxismul. Constantin Noica, în Viaţa şi filosofia lui Renè Descartes opina:„Pornirea conştientă pe care (…) filosoful o exagera mai degrabă decât să o ascundă, este cea de a a se lepăda de tot ce întunecă propria sa gândire şi fiinţă. Te întâmpină o desăvârşită singurătate, atunci când ai a face cu Descartes.”

Izolarea lui Descartes nu se referă la cea fizică. Tot Noica spunea: „Să pleci dintre oameni este greu, dar cu atât mai greu nu este să te desparţi de şi de părerile lor, de gândurile lor, de cărţile lor, de toată hrana pe care o poţi afla de la ei şi de toată acea asistenţă, care uneori este simplă mângâiere de la suflet la suflet, iar alteori reprezintă autoritatea unei inteligenţe faţă de alta mai slabă decât ea. (…) Căci în propria noastră fiinţă, (…)  întrucât am fost copii mai înainte de a deveni oameni în toată firea şi întrucât multă vreme ne-au stăpânit dorinţele noastre sau îndemnul profesorilor noştri (…) fără ca nici una să fie, poate, stăpânirea cea înţeleaptă e cu neputinţă să şălăşluiască în noi cugetări atât de temeinice, cum ar fi fost dacă de la început ar fi intrat în joc dreapta noastră judecată şi numai ea. (…) Iar dacă ai păşit peste această treaptă, rămâi singur cu propriile tale gânduri. –Dar acestea nu pot fi şi ele depăşite?!,  se întreabă” Descartes. „Şi el le-a depăşit de mult şi pe ele.”

Întrebarea ce se pune e: „Ce-ţi mai rămâne dacă te lepezi de tine însuţi şi nu mai vrei să ţii seamă de tot ce ti-a fost constitutiv până acum?” Lui Descartes îi mai rămâne o singură opţiune, după cum postulează şi Constantin Noica: „Am vazut (…) aceste trepte ale singurătăţii lui Descartes. Ele sunt: izolarea de oameni, părăsirea părerilor lor, părăsirea propiilor sale păreri; iar acum vine părăsirea a tot, îndoiala.”

Îmi aduc aminte de un moment critic al existenţei mele, când, asemenei lui Descartes, am pus totul în cumpăna îndoielii. Descartes mi-e superior prin aceea că a făcut-o intenţionat, nu „sub apăsarea unui destin”- expresia îi aparţine lui Noica.

Eu am pledat pentru această opţiune (de care eram contientă, dar care-mi displăcea profund) constrânsă de circumstanţe. Suferisem ceea ce eu numeam „cea mai mare deziluzie e vieţii mele” şi văzând că semăn prea mult cu Don Quijote de la Mancha, am ales într-o bună zi să renunţ la visare, s-o ciopârţesc cu sabia lucidităţii… Acesta a fost primul impuls. A urmat o coborâre voluntară în Infernul cotidian – Universul desacralizat, epurat de vise şi idealităţi… Cu trecerea clipelor, mai smulgeam o mască de pe chipul factice al lumii… Am ajuns să mă îndoiesc şi de existenţa lui Dumnezeu. În final, în urma unui proces de conştiinţă, am decis că El există şi e vinovat de ceea ce mi se întâmplă. Pentru o perioadă de timp, intre noi a fost război. Îmi făcea o plăcere nebună să-I imput că m-a părăsit, să-I arunc în faţă toate mizeriile existenţei mele. Mă bucura gândul ca-L fac să sufere, ca-L umanizez, că plânge pentru mine…

Cu unealta suferinţei săpam în El, neştiind că şi El mă prelucrează. În compania altora îmi ascundeam lacrimile, dar în intimitatea fiinţei mele, cu El, d e v e n e a m eu… Multă vreme mi-am oglindit spiritul în apele ideilor lui Emil Cioran, agăţându-mă cu disperare de ceea ce-mi furniza: u r a… Mi-am tatuat pe suflet strigătul: „Dumnezeule, pe ce frânghie să urc spre Tine, ca de nepăsarea Ta să-mi sfărâm trup şi suflet?!”

Şi totuşi, într-un ceas binecuvântat, am conştientizat că El e s t e cu mine şi că plânge pentru mine… El a rezistat îndoielii mele… Misterios, dar S-a convertit din scea „suferinţă dureros de dulce” în balsam… Căci, să-l citez iarăşi pe Cioran: „Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti… Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însângerată, întărită de amurguri şi cernită de aurore.”

Am trecut de la moarte la viaţă?! Cum s-a întâmplat aceasta?! Să renasc?! Înexplicabil, incredibil, dar adevărat. O frumoasă lecţie de viaţă. Am reuşit să înfrunt Infernul, nu prin cântec, ci prin iubire… Nu m-am pierdut…

În fine, am înţeles că moartea e polivalentă… Ceva ce în liceu nu puteam înţelege – atitudinea ciobănaşului din Mioriţa, în faţa morţii… De remarcat faptul că moartea, în această poezie e una ipotetică şi capătă universalitate. Moartea fizică se extinde, cuprinzând moartea la toate nivelurile… În Mioriţa, o hermeneutică ontologică, Ştefania Mincu ilustrează foarte frumos numeroasele valenţe ce pot fi atribuite morţii, surprinzând o nouă faţetă a misticii morţii:„Ritualul iniţiatic pe care-l bănuim la originea Mioritei româneşti, nu poate fi decât unul de iniţiere în ontologic (…) iar o astfel de iniţiere nu poate avea loc decât prin cunoaşterea nemijlocită a experienţei morţii. (…) Instanţa aceasta a jubilării în moarte e inadmisibilă logic (dar admisibilă afectiv), e <<Grundul>> crimei, dar şi cel al depăşirii ei prin sublimare, cum foarte pertinent o dovedesc analizele lacaniene. (…) A cădea în dorinţa nonsensului este însă o maximală dorininţă de sens (…) În Mioriţa se poate spune că nu pot fi exprimate posibilităţile reale ale vieţii, nici ale lumii, decât dacă se pune drept etalon moartea, al cărui secret trebuie experiat neapărat pentru a ajunge om deplin, a vorbi şi a acţiona omeneşet, a trăi în lumea bună şi curată.” Şi în fine: „Moartea e pururi-a-mea în concepţia heideggeriană, e neconstituibilă, ca un bun personal.”

Imaginea grăuntelui ce trebuie să moară mai întâi, ca apoi să rodească, e un element consacrat al simbolisticii creştine. Domnul Hristos a biruit moartea prin moarte, cum spune şi cântecul de Înviere:„Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pe moarte călcând,/ Iar celor din morminte,/ Viaţă dăruindu-le!”

Iată că, deodată, haosul începe să se organizeze… şi, asemeni lui Descartes, fac drumul-napoi. Tot Noica ni-l înfăţişează pe Descartes ce „încearcă să se întoarcă, spre a se regăsi (…) Dar întorsul era lung şi greu. Meditaţia dintâi îl făcuse să piardă pământul de sub picioare şi se simţea ca şi cum căzuse în ape adânci, al cărăr fund nu ştia să-l atingă şi prin valurile cărora nu ştia să-şi croiască un drum. Îi trebuia un punct de certitudine în oceanul acesta de îndoială, aşa cum lui Arhimede – comparaţia e a sa – îi ajungea un singur punct de sprijin spre a mişca întreg pământul. Şi în mijlocul întunecimii aceleia imense o licărire apărea…”

Punctul meu de sprijin a devenit Domnul Hristos; primul adevăr de la care am început să-mi reclădesc lumea fiind însăşi realitatea existenţei Sale. Am pus baza castelului. Dar oare ce piese s-ar potrivi deasupra? Pot eu să accept un Dumnezeu care, uneori, îngăduie suferinţa? Dumnezeu e Unul al durerii sau Unul al minunilor? Iată dilema…

E Dumnezeu – Dumnezeu doar când cred eu în El sau şi în afara mea?! Majoritatea persoanelor cred că El există când El face minuni. Impuls puţin primitiv, dacă stau să mă gândesc, deşi dorinţa de a vedea minuni ca şi condiţie a divinităţii Lui e un clişeu şi s-ar putea (?) să mă caracterizeze şi pe mine.

E Dumnezeu – Dumnezeu doar când face minuni sau şi în afara lor? Evident că şi în afara lor. Atunci de ce aş da cu pumnu-n aer, contra Lui, afirmând că nu există, în momentul când toate drumurile-mi sunt blocate? E corectă această atitudine? Nu…

Dumnezeu e Dumnezeu pentru că El, Fiinţa Unică şi Atotputernică există…

Prin faptul că face minuni ni se descoperă, ne ajută să-L identificăm. Domnul Hristos nu a fost Dumnezeu pentru că a prefăcut apa în vin, ci a prefăcut apa în vinpentru că a fost, este şi va fi Dumnezeu…

C. S. Lewis considera că minunea centrală a creştinismului e Întruparea: „Minunea centrală afirmată de creştini e Întruparea. Ei spun ca Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru aceasta, o manifestare sau un rezultat al ei (…) Ceea ce putem înţelege (…) este că propria noastră existenţă compozită nu e anomalia pură ce părea să fie, ci o imagine palidă a Înseşi Întrupării Divine – aceeaşi cheie într-o notă cu totul minoră. Putem înţelege că dacă Dumnezeu coboară astfel într-un spirit omenesc, coboară astfel în Natură, iar gândurile noastre în simţirile şi pasiunile noastre şi dacă minţile adulte (dar numai cele mei bune dintre ele) pot coborî intrând în relaţie de simpatie cu copii (…) atunci totul se leagă şi realitatea totală, atât cea naturală, cât şi cea supranaturală, în care trăim, este mai variat şi mai subtil armonioasă decât am fi putut bănui. Surprindem astfel un nou principiu cheie – puterea S u p e r i o r u l u i, exact în măsura în care este cu adevărat Superior, de a coborî, puterea mai marelui de a include mai micul. (…) În istoria creştină Dumnezeu coboară pentru a reurca. El vine jos în timp şi spaţiu din înălţimile fiinţei absolute, jos în umanitate… (…) Dar El coboară ca să reurce iarăşi şi să înalţe cu El întreaga lume ruinată. (…) Fiecare din noi va recunoaşte în această coborâre şi reascensiune o schemă familiară, ceva scris pretutindeni în lume… Este schema oricărei vieţi vegetale… Ea este silită să se micşoreze şi să devină ceva tare, mic şi aparent mort, trebuie apoi să intre în pământ: de acolo îşi începe reascensiunea: viaţa cea nouă.”

Contrar opiniei lui C. S. Lewis, eu îndrăznesc să cred că minunea centrală e însăşi exisenţei lui Dumnezeu… „Eu sunt Cel ce sunt…” Piatra de incercare a multora… În acest punct cad de acord cu domnul C.S. Lewis. Tot în Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, dumnelui opina: „Oamenilor le repugnă să treacă de la noţiunea unei divinităţi abstracte şi negative la Dumnezeul cel Viu. Nici nu mă miră. Aici se află cea mai adâncă rădăcină a panteismului şi a obiecţiei faţă de imagistica tradiţională. Aceasta a fost detestată, în fond, nu fiindcă Îl reprezintă ca om, ci fiindcă Îl reprezintă ca rege… (…) Dumnezeul panteiştilor nu face nimic, nu cere nimic. Stă stă la locul lui, la dispoziţia ta. Ca o carte pe un raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul şi pământul să dispară la o privire a lui. Dacă el ar fi adevărat, atunci am putea spune realmente că toate imaginile creştine ale regalităţii au fost un accident istoric de care religia noastră ar trebui purificată. Suntem şocaţi când însă descoperim că ele sunt indispensabile. Un şoc ai mai avut şi altădată, în legătură cu lucruri mai mărunte – când undiţa îţi smuceşte mâna, când simţi ca lângă tine respiră c e v a în beznă. La fel şi aici – şocul apare exact în momentul când fiorul vieţii ne e împărtăşit prin intermediul firului conductor pe care l-am urmat. E întotdeauna şocant să întâlneşti viaţa tocmai în locul unde credeam că suntem singuri. „Atenţie!”, strigăm noi, „este v i u!” Şi tocmai acesta e punctul de la care atât de mulţi fac cale-ntoarsă. (…) Un Dumnezeu impersonal prea bine! Un Dumnezeu subiectiv al frumosului, adevărului şi binelui, în creierele noastre– şi mai bine. O forţă vitală a m o r f ă năvălind peste noi, o putere vastă la care ne putem racorda – cel mai b i n e! Dar Dumnezeu Însuşi, trăgând de celălalt capăt al frânghiei, apropiindu-Se poate cu o viteză infinită (…), r e g e l e, asta e cu totul altceva. Vine o clipă când copii care s-au jucat de-a hoţii fac linişte brusc: nu s-a auzit oare în hol zgomot de paşi r e a l?! Vine o clipă când toţi cei care şi-au tot făcut de lucru cu religia („Omul în căutarea lui Dumnezeu”) se retrag brusc. Oare L-am găsit cu adevărat?! Nu ne-am gândit niciodată la aşa ceva! Mai grav, nu ne-a găsit el pe noi?!

E aşadar un fel de Rubicon. Îl treci sau nu. Dacă o faci, nu mai există nici un fel de apărare în faţa minunilor. Odată a c o l o, ţi se poate întâmpla o r i c e!”

Tamara Solomon