Fără tine… nu sînt nimic

Fără tineNu sînt nimic…decît un trup de lut
Nici frumuseţe n-am…nici strălucire
Şi-ar fi uşor să mă topesc într-o clipire
Atunci cînd ploaia disperării,neîncetat,coboară peste mine…

N-am nici o haină…şi nici o haină n-ar putea să-mi ţină cald
Cînd iarna ninge neîncetat
Cu fulgi de nostalgie…
Şi viscolul mîniei tot bîntuie prin mine…

Nu am nici casă…şi chiar dac-aş avea
Cum să m-ascund de arşiţa ce lasă urme-adînci pe lutul sfărîmat
Cînd ura ca un foc dezlănţuit
În mine arde neîncetat…

Nu am nici ochi să vadă frumuseţea…şi chiar dac-aş avea,
O singură privire-ar fi de ajuns să năruiască totul
O singură privire-ar fi de-ajuns ca să omoare dragostea
Cînd numai fulgere ucigătoare se-aprind în locul ochilor,
Ce-au fost creaţi să poarte-n ei sclipiri de stea…

Nu am nici gură…un nume doar să pot striga
Şi chiar dac-aş putea vorbi,ar fi numai pelin pe limba mea
Aş face numai răni adînci în suflete nevinovate,
La fel cum rana-adîncă a duşmăniei
Mă doare…şi mă arde…

Nu am nici mîini să pot vîsli,cînd nemiloasă furtuna nopţii,
Mă abandonează-n larg,în marea-adîncă a dezamăgirii…
Şi vîntul rece al nesiguranţei îmi răstoarnă barca
Ce-a fost cîndva sculptată
Din lemnul sacru al iubirii…

Şi-o mînă chiar dac-aş avea,oricît m-aş strădui şi-aş încerca
Cum m-aş putea salva
Cînd marea de dezamăgire are hotar de piatră
Săpat în inima ca şi o stîncă moartă…

Chiar dacă-n dimineţi albastre,dulci valuri de iubire topesc imensa stîncă
Rămîne neclintită…rece…nesimţitoare şi tăcută
Ca o ruină pe care din întunerec,din lumea nevăzută
s-aşează vulturii mîndriei şi-I şoptesc:
“fii liniştită …rămîi nesimţitoare şi tăcută…cum poţi să crezi tu inimă necunoscută că eşti ruină şi pierdută…şi crede-atîta timp cît marea n-o inundă…
Şi nu mai plînge c-altădată,doar lacrima plăpîndă şi sărată
Ar fi un rid adînc săpat pe faţa sa
Încă un şanţ pe unde valurile dulci de dragoste,din dimineţi senine
s-ar mai putea elibera…

N-am nici picioare,să pot atinge roua din palma ierbii atît de crudă
Şi chiar dac-aş avea la ce mi-ar folosi
Cînd mă îndrept pe-o altă cale
Cînd pas cu pas ,măsor doar drumul spre pierzare…

Nu am nimic…decît un trup de lut,şi nici măcar nu-mi aparţine
Doar sînt născut din dragostea olarului
Îi simt căldura palmelor şi mîngîierea,îi văd şi lacrima de dor în colţul ochilor atunci cînd modelează
EL vrea ca să sfîrşească,ce-a început cîndva în mine…

Şi-mi toarnă duh de viaţă din duhul sfînt al veşniciei
Să pot trăi cu-adevărat să nu rămîn încătuşat
Îmi dă chiar aripi să pot zbura eliberat
Să uit c-am fost şi sînt un trup de lut,împovărat de vină şi păcat.

Mă –nvaţă cu blîndeţe şi-mi spune să nu uit vreodată
Că trupul mort de altădată,e-acum un vas nepreţuit
În care duh de viaţă nouă a fost turnat
Şi –atunci cînd vasul se va învechi,va fi pămînt şi îngropat
CEL care-a pus în el suflarea,o vrea-napoi în palma sa…

Şi va vedea ca-ntr-o oglindă
Dac-ai păstrat imaculată viaţa ta
Aşa cum EL ţi-a preschimbat-o
Atunci cînd te-a salvat…

Am fost un trup de lut…
N –aveam nici frumuseţe…n-aveam nici strălucire
Era uşor să mă topesc într-oclipire
Atunci cînd ploaia disperării neîncetat lovea în mine…

A fost de –ajuns doar să m-atingi,şi o lacrimă din ochii cerului
Căzînd pe harpa-adormită-n mine
Să facă să vibreze-o coardă şi-un sunet cristalin să fie
Începutul unui cîntec de iubire…

Şi-o-ntreagă simfonie să cuprindă ruina părăsită
…şi inima să plîngă
…să iasă afară-n rîuri marea de dezamăgire
…să crape în bucăţi şi stînca neclintită,care-o ţinea înlănţuită.
Ochii să vadă frumuseţea şi doar stele să se oglindească în lumina lor…
Doar laudă să fie pe buzele care purtau blestemul…
Cu mîinile împreunate-n rugă,s-adune lacrimi calde în căuşul palmelor…
Picioarele cu-avînt s-alerge pe calea veşniciei…
Credinţa şi nădejdea ,să fie-n locul urii şi mîniei.
Şi-acolo unde vulturii mîndriei stăpîneau…în locul cu ruine,
Aşează blînd sămînţa dragostei,ce-a semănat-o DUMNEZEU în tine
Cu cîte-o lacrimă la rădăcina ei
Să poţi culege peste vreme,dintr-un copac născut din DUH şi nu din fire
Eternul rod al dragostei DIVINE
Atîta poţi lua cu tine-n veşnicie!

10 iulie 2000 – Camelia Mariş