Cresterea Copiiilor

Recomand: Complex Turistic Puiu – KERIGMA.ro – Vila Elim – Life Romania – Vacante pentru toti– Pret de Pret – Suflet&Lumina

PROBLEME DE DISCIPLINĂ

“Copiii învaţă foarte de timpuriu să înşele. Din nefericire, adesea o învaţă de la părinţii lor.”

Capitolele precedente au slujit în aducerea elementelor de disciplină în atenţia cititorului. În acestea am parcurs atât elementele încurajatoare cât şi pe cele corective, segmentând fiecare component pentru a-i evalua rolul în strategia generală de educare a copilului. Dacă ar fi să evidenţiem un singur adevăr din aceste capitole acela ar fi că disciplina (educaţia) biblică nu este un teren de opinii subiective. Mai degrabă, aceasta este reprezentată printr-o metodă obiectivă de corectare şi încurajare a inimii copilului de a face binele, de a-l iubi pe Dumnezeu, şi de a le sluji altora.

Scopul acestui capitol este de a pune în lumină relaţia existentă între principiile disciplinei şi comportamentele cele mai întâlnite la vârstele copilăriei timpurii. Aceste comportamente includ scâncitul, apucăturile, scenele temperamentale, minţitul, vorbitul urât, cearta dintre fraţi şi surori, hiperactivitatea, şi altele. (la momentul potrivit termenii vor fi explicaţi)

Dorim să ne facem cunoscută poziţia de la bun început. Deşi toţi copiii au tendinţa de a avea astfel de comportamente, şi de regulă o fac dacă văd că le ating scopurile dorite, aceste probleme de comportament nu pot scăpa controlului părintesc. Şi mai important este faptul că părinţii vor încuraja sau vor descuraja aceste purtări prin felul în care ei înşişi se poartă. Acest proces este denumit “educarea prin consolidare”.

Educarea prin consolidare

De obicei, în spatele acţiunilor unui copil se află nişte motive. Pentru a-şi atinge scopurile sale, copilul poate apela la metode care să-l ajute (să obţină ce doreşte) şi poate renunţa la cele ce nu-i sunt de folos. Orice purtare care este sprijinită de părinţi este numită educare prin consolidare. Purtarea care este descurajată de aceştia este numită educarea prin descurajare. Atât purtarea bună cât şi cea rea poate fi supusă educaţiei prin consolidare. Dacă părinţii cedează scâncitului copilului lor (din dorinţa de a obţine ceva de la ei cu orice preţ, acesta o cere insistent cu o voce plângăcioasă; n.tr.), îi consolidează (încurajează) respectivul comportament. Dacă iau măsuri imediate de a corecta şi a preveni scâncitul, atunci ei îl descurajează. Dacă un copil este lăudat pentru bunăvoinţa ce-l caracterizează, cum ar fi faptul că-şi face patul singur dimineaţa fără să i se spună, comportamentul respectiv va fi cimentat (consolidat) în el. Când nu-i sunt aduse nici un fel de laude atunci obiceiul respectiv este descurajat. Părinţii trebuie să fie în stare să recunoască beneficiile şi obligaţiile educaţiei prin consolidare. Purtarea pozitivă trebuie încurajată, iar cea negativă, descurajată.

SCÂNCITUL

Scâncitul este o formă inacceptabilă de comunicare care devine supărătoare pentru cel ce o aude, dacă nu se intervine. Pe lângă că este supărătoare, adesea reprezintă o contestare subtilă a autorităţii părinteşti. Scâncitul este o deprindere învăţată, nu un semnal al unor profunde tulburări emoţionale. Există două motive pentru care copiii încearcă metoda scâncitul. În primul rând, ei scâncesc pentru a protesta împotriva unei îndrumări sau interdicţii impuse de părinte. Deoarece copilul mic nu îndrăzneşte să-şi conteste în mod direct mama sau tatăl, el încearcă în schimb un plânset neconvingător, cu jumătate de voce, dar deosebit de insistent. “Nuuu vreaaau să…!” este o expresie sau exprimare care poate fi trecută cu vederea de părinte, în timp ce un, “NU VREAU SĂ FAC AŞA!!” să atragă consecinţe imediate. Un al doilea motiv pentru care copiii pot scânci este cel mai elementar: este eficient. Un scâncit insistent, continuu şi trecut cu vederea le poate epuiza şi dispera chiar şi pe cele mai puternice mame. Chiar dacă aceasta poate ajunge să se sature şi să cedeze, totuşi nu este destul motivată să corecteze această apucătură.

Când poate începe scâncitul ?

La ce vârstă poate începe scâncitul ? De îndată ce copilul d-voastră începe să comunice idei. Deşi săvârşit cu jumătate de gură şi deosebit de neconvingător, şi fără să fie motivat de rebeliune la început, scâncitul poate deveni fie un obicei (o apucătură !) prost, fie o unealtă de manipulare, dacă este încurajat. Scâncitul mai devreme de cincisprezece luni de regulă reflectează doar un vocabular limitat. De exemplu, dacă bebeluşul d-voastră vrea mai multă mâncare, s-ar putea să folosească un plânset neconvingător pentru a o cere. Deşi aceasta este o expresie a scâncitului, în această etapă ea nu reprezintă un protest sau o contestare autorităţii părinteşti.

Oferirea unei alternative

Rădăcina problemei nu este scâncitul, ci lipsa unor alternative de comunicare. Copiii între 8 şi 12 luni sunt destul de capabili să comunice conştient, dar nu sunt totuşi capabili să o facă şi verbal. Pentru a preveni scâncitul şi pentru a-i încuraja dezvoltarea verbală, începe de la vârsta de 8 luni să-l înveţi pe copilaşul tău să comunice prin limbajul semnelor. Poţi efectiv să-l înveţi următoarele expresii: “Te rog”, “Mulţumesc”, “Nu, mulţumesc”, “Mai multă mâncare”, sau, “Gata”. Poate în librăria din oraşul d-voastră se găsesc cărţi care să ilustreze comunicarea prin semne.

(Am descoperit de cele mai multe ori că bebeluşii care sunt crescuţi după filozofiile egoiste – toată atenţia asupra lui – după metoda ataşamentului sau a creşterii neo-primitive, rămân în urmă în dezvoltarea capacităţilor motrice elementare. Dezvoltarea este îmbunătăţită prin rutină, dar este diminuată în educaţia ce-l are în centru pe copil. Interacţiunea ordonată şi supravegheată cu mediul înconjurător este necesară copilului pentru a-l aduce la potenţialul său deplin.)

Lucraţi la fiecare expresie pe rând, purtând mâna copilului în traiectoria mişcării presupuse să exprime fără a spune însă nici un cuvânt. Începeţi cu “Te/Vă rog”, adăugând numele mâncării dorite doar la urmă. Spre exemplu, “Te rog, mai multă brânză”, “Te rog, mai multă carne”, “Te rog, mai mult lapte”. Când sesizaţi că copilul înţelege dar refuză să răspundă, folosiţi consecinţele naturale pentru a stimula răspunsul corect. Dacă vrea mai multă mâncare, nu i-o daţi până ce nu o “semnalează”. Dacă doreşte să se dea jos de la masă, ţineţi-l în scaun. Dacă vă treziţi într-o încleştare, treceţi mai degrabă la izolarea copilului decât să-i oferiţi ocazia să vă conteste în mod direct. Faceţi-vă timp pentru această deprindere a lui, fiţi consecvenţi şi mai presus de toate aveţi răbdare cu copilul.

Scâncitul la un copil mai mare

Doamna Jones a ajutat-o pe Becky să-şi învingă scâncitul prin a-i oferi nişte îndrumări precise. Cunoscând potenţialul scâncitului, d-na Jones a spus, “Becky, vreau ca să asculţi atent la ce spune mama şi să te gândeşti mai înainte să răspunzi”. O asemenea admonestare a ajutat-o pe Becky să se concentreze asupra slăbiciunii ei, ajungând în cele din urmă să-şi învingă obiceiul. Părintele trebuie să se gândească mai înainte să ofere îndrumările necesare.

Puteţi eradica scâncitul la copiii mai mari, întâi, prin a stabili cu claritate intoleranţa comportamentului şi a le pune în vedere gravitatea lui. În al doilea rând, dacă copilul cere ceva cu un ton scâncit, puneţi ceasul să sune după trei sau cinci minute. După aceea, invitaţi-l pe copil să întrebe din nou, după ce-a sunat ceasul. A trebui să aştepte reprezintă, în acest caz, consecinţa naturală care-l va face pe copil să se gândească mai atent cum să întrebe cuviincios data viitoare.

În al treilea rând, dacă consecinţele naturale nu sunt suficient de eficiente ca şi măsuri, transformaţi ofensa într-o încălcare obiectivă. Adică, puneţi copilului să repete cu voce tare ceea ce-i cereţi. De exemplu, o mamă poate răspunde la scâncit în felul următor: “Natan, repetă după mine ce spun: “Da, mama, nu mai scâncesc”.” Copilul să răspundă, “Da, mama, nu mai scâncesc”. Odată ce copilul s-a auzit acceptând verbal cerinţa mamei, de obicei nu o mai încalcă. O bătaie moderată peste mână, sau folosirea izolării vor fi consecinţe suficiente dacă alege totuşi să nu asculte.

TEMPERAMENTUL ŞI SCENELE DE FRUSTRARE

Nu puteţi să vă aşteptaţi ca un copil să ajungă la o maturitate emoţională mai înainte ca să se maturizeze şi în alte aspecte ale personalităţii lui. Felul în care îşi stăpâneşte şi îşi exprimă emoţiile sale este mult mai important decât simplul fapt că se stăpâneşte şi se exprimă. Există mai multe feluri de exprimare, bune sau rele, însă scenele temperamentale (crizele) reprezintă o formă greşită.

De regulă, scenele temperamentale survin în urma unei educaţii deficiente şi a lipsei unui program în timpul infantilităţii şi a primilor ani ai copilăriei. A spune că acestea (ieşirile temperamentale) sunt o fază normală a dezvoltării, care în cele din urmă va fi depăşită, nu face decât să demonstreze lipsa de cunoaştere a înclinaţiilor unui copil. Fără corectarea necesară, singurul lucru care va fi depăşit vor fi doar ţipatul, lovitul şi trântitul pe jos. Atitudinea din spatele ieşirii temperamentale rămâne. Nu este depăşită. Dimpotrivă, ea va apare din nou şi din nou atâta vreme cât părinţii vor trata doar simptomul şi nu originea bolii. Ţipatul şi lovitul sub formă de protest, mai târziu se vor dezvolta în forme şi mai violente de agresivităţi fizice şi verbale.

O scenă temperamentală reprezintă forma supremă de contestare a autorităţii părinteşti. Când un părinte îi răspunde, ţelul acestuia nu ar trebui să devină suprimarea emoţiilor copilului, ci de a-l ajuta să-şi dobândească autocontrolul în momentele de dezamăgire şi de a-l ajuta să deprindă/înveţe formele cuvenite (acceptate) de exprimare. Fără o asemenea educare, este posibil ca în cele din urmă copilul să devină rob al impulsurilor sale emoţionale, devenind o pradă uşoară de care alţii să profite (vezi, Proverbe 25:28).

Motivaţiile scenelor (ieşirilor) temperamentale

Copiii fac scene temperamentale din două motive – pentru şantaj şi pentru răzbunare. Micuţul Stevie îşi şantajează mama să-l asculte prin izbucniri temperamentale. El a văzut că aceste ieşiri sunt o metodă eficientă de control, utilizabilă îndeosebi în public. Doamna Jones cedează în faţa lui, prin aceasta consolidând (încurajând) comportamentul lui.

Dacă un copil sesizează (simte) că mama lui nu cedează şi că este de neînduplecat, atunci răzbunarea poate deveni motivul unui astfel de comportament. Unii copii descoperă că merită să facă scene temperamentale în ciuda durerii asociate, pentru că îl duce pe părinte până la limită, în punctul în care să cedeze. Pentru aceşti copii, aceasta este o dulce răzbunare.

Ce ar trebui să facă un părinte când este “încercat” în felul acesta ? Răspunsul va depinde de vârsta copilului. Pentru un copil mai mic de 2 ani, izolarea imediată este cea mai bună măsură care se poate lua. Nu trebuie să-i vorbiţi, ci doar luaţi-l în braţe şi puneţi-l în pătuţul lui. Aceşti copiii nu se vor complace în ieşiri temperamentale dacă nimeni nu le acordă atenţie. “Scena” cu pricina are nevoie de spectatori pentru ca să fie reuşită, iar izolarea îl înlătură pe copil de pe scena teatrului (din lumina reflectoarelor).

Urmaţi aceeaşi procedură şi pentru copiii trecuţi de vârsta de 2 ani. În timpul scenei copilului mai mare de 2 ani, nu trebuie să-l pedepsiţi cu nuiaua, să-i vorbiţi, sau să-l mituiţi în speranţa că se va opri. Mai degrabă, informaţi-l că după ce se calmează din ieşirea lui temperamentală îşi va primi pedeapsa meritată. Apoi, faceţi ce spuneţi. Fără consecinţele cuvenite, scena făcută va câştiga o adevărată valoare în ochii copilului. Copilul trebuie să înveţe că nu poate scăpa plângând, arătându-şi încăpăţânarea sau prin izbucniri de furie. Există alte forme tolerabile de comunicare, dar scenele (ieşirile) temperamentale nu se includ printre acestea !

Scenele de frustrare

Scenele de frustrare şi ieşirile temperamentale nu sunt unul şi acelaşi lucru. În primul caz, capacităţile motrice ale copilului şi puterea lui de a se stăpâni în public nu se găsesc la acelaşi nivel cu puterea lui de înţelegere. De exemplu, când Becky a încercat să-şi aşeze păpuşile în cerc, una dintre ele se răsturna încontinuu pe spate. Astfel, Becky a ştiut în mintea ei ce dorea să vadă, ce-şi dorea să reuşească, dar nu putea să obţină fizic acest lucru. Scenele de frustrare intervin atunci când copilul ştie ce vrea să realizeze, dar nu ştie cum. Problema fundamentală este frustrarea, nu rebeliunea, din moment ce fondul izbucnirii sale nu are nici o legătură cu îndrumarea părintească.

În mod natural noi dorim să ne ajutăm copiii noştri atunci sunt se supără (că nu le iese ceva; n.tr.). Cu toate acestea, nu săriţi întotdeauna prea repede. Puneţi-vă la dispoziţie, însă mai întâi insistaţi ca copilul să vă ceară ajutorul. O simplă afirmaţie de felul, “Mama te ajută dacă vrei, dar tu trebuie să o ceri”, îi încredinţează copilului responsabilitatea problemei cooperării. Această virtute îi va fi necesară mai târziu în viaţă. Dacă sesizaţi, o crescândă frustrare din partea copilului şi nu se vădeşte nici o rezolvare, atunci trebuie pus punct timpului de joacă

PROBLEME DE DISCIPLINĂ

“Copiii învaţă foarte de timpuriu să înşele. Din nefericire, adesea o învaţă de la părinţii lor.”

Educarea prin consolidare

SCÂNCITUL

Când poate începe scâncitul ?

Oferirea unei alternative

Scâncitul la un copil mai mare

TEMPERAMENTUL ŞI SCENELE DE FRUSTRARE

Motivaţiile scenelor (ieşirilor) temperamentale

Scenele de frustrare

(CREŞTEREA COPIILOR)

FORMAREA UNEI CONCEPŢII BIBLICE

Cei mai mulţi dintre filozofii de astăzi, atât creştini cât şi necreştini tind să împărtăşească aceeaşi idee: omul din societatea occidentală trăieşte acum o eră post-creştină. Ce se sugerează prin această afirmaţie ? Cu siguranţă nu înseamnă că Creştinismul este mort. Acest lucru nu poate să se întâmple. Isus a spus că El îşi va zidi Biserica şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui (Matei 16:18).

Ceea ce de fapt se sugerează, este că influenţa pe care Biblia a avut-o odată asupra comportamentului social al naţiunii noastre s-a diminuat astăzi până la punctul în care abia se mai recunoaşte. Acest lucru se aplică nu doar la moralitate, ci în toate domeniile vieţii. Educaţia, sexualitatea, politica, legea, jurisdicţia, familia şi cel mai important aspect, creşterea copiilor, sunt acum sub influenţa opiniilor falimentare ale egocentrismului.

Fiecare are o opinie despre viaţă. De obicei, necreştinii îşi formează opinia în ignoranţă faţă de cea a Scripturii. Când înlături Biblia, de fapt îl îndepărtezi pe Dumnezeu din gândirea omului. Logica umană este atunci lăsată să stabilească ea parametrii de dezvoltare şi formare a unui copil. Astfel se oferă ocazia speculaţiilor intelectuale cu privire la ceea ce unii speră ca un copil să fie, în loc de ceea ce de fapt este.

În contrast, creştinii văd îndatorirea creşterii copilului încadrată în parametrii Bibliei. Absolutele noţiuni inspirate ale Scripturii nu numai că modelează crezurile noastre şi practicile, dar le şi legitimează. Aceste crezuri sunt legitim creştine doar atunci când sunt cu adevărat biblice.

Acest fapt ridică o problemă semnificativă. Nu ar trebui să ne surprindă că necreştinii susţin o concepţie asupra creşterii copilului care îşi are originea şi scopul în umanism şi egocentrism. Însă ceea ce este cu adevărat alarmant este numărul de creştini ce susţin idei similare lor. În gândirea lor, ei sunt creştini până la un punct. Cu toate că ei recunosc suficienţa lui Dumnezeu şi a Bibliei, ei nu văd nevoia de a-şi supune propriile păreri, raţionamente, şi emoţii călăuzirii Scripturii, în toate aspectele vieţii.

Acestea dau naştere la un fals dualism, noţiunea că există un aspect sacru şi unul secular (lumesc) în creşterea copilului. Dualismul acceptă crezul în suficienţa Cuvântului lui Dumnezeu pentru tărâmul religiei, dar o neagă pentru celelalte domenii ale vieţii. Dar pentru un creştin, totul este sacru, nimic nu este secular. Educaţie, finanţe, legi, guvern, loc de muncă, sexualitate, căsătorie, şi bineînţeles creşterea copilului; toate sunt supuse legilor superioare ale lui Dumnezeu.

Atunci când se referă la creşterea copilului, dualismul creează două ferestre prin care să privim îndatoririle noastre. Aceste ferestre reprezintă două abordări radical diferite ale educaţiei copilului. Prin fereastra seculară asistăm la o paradă continuă în care trec prin faţa noastră gânduri schimbătoare, teorii şi opinii. Prin fereastra biblică vedem Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu.

În gândirea seculară, adevărul este redus la nivelul de opinie. Acţionând conform unei concepţii biblice, opinia are de-a face foarte puţin cu adevărul. Creştinii trebuie să înveţe să distingă între cele două dacă doresc să-şi crească copilul lor eficient şi fără frică.

Cum se face aceasta ? Cu siguranţă nu prin a susţine punctele de vedere oferite de platforma gândirii egocentriste (deci, cea care îl are pe om în centru). În locul ei, noi trebuie să profităm de adevărul formulat deja în Scriptură. Dacă vom face acest lucru, vom cultiva (şi ne vom forma) o viziune biblică. Doar a avea o asemenea viziune ne va oferi cadrul necesar pentru a fi părinte. Atunci noi vom putea să gândim corect şi să răspundem în consecinţă. Fără adevărul Scripturii, practicile creşterii copilului vor fi reduse la metoda la nimereală. În cele din urmă cele mai bune eforturi ale tale vor fi superficiale şi de scurtă durată.

O concepţie biblică a creşterii copilului afirmă:

1. Originea glorioasă a omului

2. Natura omului

3. Planul lui Dumnezeu pentru familie

4. Cerinţele lui Dumnezeu pentru părinţi

Luarea în considerare a acestor patru factori, constituie punctul de plecare pentru investigaţia noastră a comportamentului unui copil mic şi a creşterii copilului.

ORIGINEA GLORIOASĂ A OMULUI

Cunoaşterea noastră cu privire a lui Dumnezeu şi a omului trebuie să provină din revelaţia Scripturii. Când Biblia spune că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26) nu înseamnă că omul a devenit ca Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu; omul este om. Mai degrabă, se referă la acele aspecte ale caracterului şi fiinţei lui Dumnezeu cu care El l-a investit pe om. Dumnezeu este dragoste; de aceea omul poate să iubească (1 Ioan 4:7, 19). Dumnezeu este adevăr; de acea omul poate cunoaşte adevărul (Ioan 17:17). Dumnezeu este autorul ordinii şi nu al haosului şi confuziei; de acea omul poate cunoaşte ordinea (1 Corinteni 14:33). Dumnezeu este logic şi raţional; de acea omul poate cunoaşte logic şi poate gândi (Ecleziastul 7:25, Isaia 1:18).

Calitatea omului de purtător al imaginii lui Dumnezeu este tema centrală a identităţii lui. Aceasta îl deosebeşte de animale la fel de mult cum îl deosebeşte de plante. Omul nu a fost creat cum a fost creat animalul şi nu este ca şi animalul. Animalele au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu. Omul în schimb, a primit viaţă prin suflarea lui Dumnezeu. Este trist să ne gândim la părinţii tineri cărora li se spune în mod repetat că, bebeluşii lor au multe în comun cu puii animalelor sălbatice. Aceasta este o concepţie înjositoare a omului. Nevoile unui copil sunt mult mai complexe şi mai multiple decât cele ale unui pui de leu.

Instinctul împotriva raţiunii

Comportamentul animal este ordonat de un set de instincte înnăscute. Faptul că au instincte înseamnă că comportamentul lor nu poate fi guvernat de raţiune. În timp ce animalele nu au abilitatea să treacă peste schimbările hormonale care le conduc către anumite acţiuni, omul are această capacitate. Când o femelă dintr-o anumită specie animală este în călduri, ea se împerechează. Raţiunea nu participă în decizia ei. Omul diferă de animale prin faptul că s-a născut cu tendinţe, impulsuri şi reflexe, dar nu instincte. Lui i-a fost dată puterea de a raţiona şi capacitatea de a trece de la o logică simplă la gânduri (şi idei) complexe. Omul nu are ca strămoş vreo altă formă de viaţă inferioară. Acest lucru limitează valoarea biologiei (studiului animalelor), în utilizarea ei ca şi înlocuitor pentru studiul psihologiei umane.

Ce putem împrumuta din laboratoare ? Noi putem să acceptăm rezultatele lor numai atunci când ţin de aspectele materiale ale vieţii, cum ar fi structura scheletului a sistemului muscular sau a sistemului nervos. Nu putem fi însă îndreptăţiţi să facem acelaşi lucru când avem de-a face cu realităţi imateriale ale vieţii, ca inima, sufletul, voinţa şi mintea omului. Un şobolan este lipsit de personalitate; pe când omul are personalitate.

Reducând omul la un primat simplu, totuşi inteligent, se neagă faptul că el a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi îi răpeşte demnitatea. Atunci când demnitatea omului este smulsă, pierdem sensul adevăratei antropologii, studierea omului fiind redusă la un fel de zoologie. Atunci omul în culmea sa devine primul dintre perechile biologice.

Faptul că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, joacă un rol însemnat pentru formularea principiilor noastre privitoare la creşterea copilului. Fără aceste baze, adevărata natură a copilului nu poate fi înţeleasă, şi nici nu se poate dobândi o concepţie biblică.

NATURA OMULUI

Concepţia biblică afirmă că omul este mai mult decât o fiinţă biologică; el este de asemenea şi o fiinţă spirituală. Care este natura spiritului uman ? Aspectul imaterial al umanităţii noastre este cel mai clar reflectat în separarea noastră de Dumnezeu. La un moment dat natura umană nu era pângărită de păcat; acum este pătată de păcat. Separarea de Dumnezeu a intervenit în momentul în care Adam şi Eva, părinţii noştri fizici şi spirituali, au ales să se supună eu-lui lor, şi nu lui Dumnezeu. În Adam era reprezentată întreaga umanitate. Romani 5:12 ne spune că, “…după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

Înainte de păcatul originar, Adam şi Eva trăiau într-o stare de inocenţă şi perfecţiune morală. În momentul separării lor de Dumnezeu, starea lor s-a schimbat în una de depravare (răutate, păcătoşenie; n.tr.) înnăscută. Teologic, această natură este numită natura păcătoasă, care este transmisă sufletului unui bebeluş în momentul conceperii sale.

Din punct de vedere practic, noi dorim să definim cu grijă acest lucru. Când spunem că un copil se naşte cu o natură păcătoasă, nu ne referim la capacitatea copilului de a lua hotărâri bune sau rele din punct de vedere moral. Noii născuţi nu iau astfel de decizii conştient, dar totuşi ei sunt supuşi elementelor de bază ale păcătoşeniei omului. Aceasta afectează omenirea atât din punct de vedere biologic cât şi spiritual.

Biologic, trupul este afectat atât la naştere cât şi de-a lungul vieţii. La naştere, toţi bebeluşii sunt înclinaţi să se mişte într-un haos metabolic. Toate funcţiile interne cum ar fi digestia, absorbţia şi ciclul somn-treaz pot foarte repede să alunece spre o stare de confuzie metabolică. Treaba părinţilor este de a preveni ca acest lucru să se întâmple. În timpul vieţii bolile ne atacă şi ne distrug trupurile. Recuperarea oricât de puternică ar fi este totuşi temporară. În final moartea însăşi este rezultatul final al depravării.

Spiritul omului de asemenea, cade sub stăpânirea decadenţei. Omul este în sine egoist, nu ca şi sentiment ci egoist ca şi ţel. Deseori suntem motivaţi să ne urmărim propriile interese chiar şi în detrimentul altora. Mulţumirea de sine şi neprihănirea de sine sunt primele componente ale naturii păcătoase. Prima acaparează pentru a satisface iar a doua este expansionistă pentru a controla.

Mulţumirea de sine. (“self-gratification”: satisfacerea dorinţelor eu-lui)

Fiecare persoană se naşte cu o pornire spre mulţumirea de sine. Această pornire este aceea parte a naturii noastre, care caută plăcerea. În sine nu este ceva greşit în a căuta anumite plăceri. Eu savurez plăcerea care vine din munca în grădina mea. Anne Marie găseşte plăcere în a face din casa noastră un cămin. Împreună găsim plăcere în multe lucruri pe care copiii noştri le fac sau le spun. Dar plăcerea poate să devină un viciu. Satisfacţia de sine devine o problemă în creşterea copilului, atunci când acesta în procesul de dezvoltare, devine dependent de sau condiţionat de a primi satisfacere imediată.

Acest aspect al naturii umane ne poate determina să căutăm plăcere chiar şi atunci când nu este spre binele nostru sau nu este pe placul lui Dumnezeu. Ne dorim ceva anume atât de puternic încât suntem gata să ne asumăm riscurile care decurg dintr-un asemenea act.

Pentru binele nostru, stăpânirea de sine este necesară pentru a ţine sub control pornirea spre propriile plăceri. Poate să pară tentant să stai jos şi să mănânci o budincă mare de ciocolată, dar nu ar fi un lucru prea sănătos. Deoarece dorinţa pentru satisfacţia imediată şi continuă începe la naştere, nevoia de a cultiva stăpânirea de sine în copilul dumneavoastră începe de asemenea atunci. Doar părinţii naivi nu recunosc importanţa de a începe această lucrare de timpuriu.

Autoconducerea

Aceasta este (reprezintă) dorinţa pentru autonomie, exercitarea voinţei eului şi atunci când este posibil conducerea altora. Primele etape ale autonomiei sunt de obicei observate la copii în jurul vârstei de 6 luni. Primul “Nu!” al copilului dumneavoastră este rezultatul acestui impuls. Când copilul alege să fugă de dumneavoastră sau să atingă ceea ce ştie că nu are voie să atingă, el exersează de fapt autonomia ilegală, nelegitimă. Formulată din perspectiva copilului, aceasta se vede cam aşa: “Eu vreau, ce vreau, când vreau!” Toate acţiunile autoconducerii sunt motivate de scopul plăcerii sau al puterii. Fără un cadru biblic de referinţă şi o viaţă disciplinată, urmărirea plăcerii şi a puterii este în cele din urmă distrugătoare.

De la minte la trup, de la duh la fire, de la naştere la moarte, nici un domeniu al vieţii nu scapă de influenţa decadenţei.

PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU UNITATEA FAMILIEI

Familia este cea mai mică structură socială întemeiată în Scriptură, şi totuşi ea este cea mai importantă. Ceea ce se întâmplă în familie afectează nu numai vieţile individuale, ci şi Biserica şi societatea deopotrivă. Este dorinţa Domnului ca viaţa ta de familie să fie umplută cu bucurie, abundând în amintiri plăcute, şi nealterată de regrete. Aceasta nu este o declaraţie de idealism ci una de îndrumare şi încurajare.

Tinerii părinţi trebuie să înveţe devreme că toţi factorii de succes sunt pre-programaţi în planul divin al lui Dumnezeu. Ca în toate subiectele discutate de Scriptură, dacă încalci principiile pierzi binecuvântările. Când accepţi poruncile Lui, vei avea parte de binecuvântări de bucurie şi împlinire.

Ce este o familie?

O familie este alcătuită atât din grupuri sociale primare cât şi secundare. Grupul familial primar constă din trei relaţii: soţ-soţie, părinte-copil, frate-soră sau soră-frate. Grupul familial secundar constă din bunici şi nepoţi, mătuşe şi unchi, nepoate şi nepoţi, şi verişori

Cu cât mai mare este terenul comun al tuturor acestor relaţii, cu atât mai mare este unitatea, dragostea, stabilitatea, şi bucuria pentru fiecare membru al familiei. Terenul comun poate fi asigurat numai când fiecare generaţie adoptă temeliile biblice privitoare la familie, şi le transmite mai departe la cei care urmează.

Temeliile biblice ale familiei

Cea mai generală influenţă pe care o vei avea asupra copiilor tăi nu va veni din rolul tău ca şi tătic sau mămică ci din cel de soţ sau soţie. Acest adevăr biblic fundamental a fost uitat şi chiar respins de către societatea noastră – rezultatul fiind o societate preocupată de concentrarea asupra copiilor, concentrarea asupra eului, şi împlinirea de sine.

De multe ori mamele şi taţii scapă din vedere faptul că atunci când copiii lor intră în familie, ei întră într-o structură socială deja formată. Ei acţionează ca şi cum unirea prin căsătorie a fost numai o relaţie preliminară construirii cuibului, în loc de a o înţelege ca pe o relaţie prioritară, neîntreruptă prin anii de creştere a copilului. Acesta este un început periculos în menirea de a fi părinte deoarece încalcă planurile sociale divine din structura familiei.

Geneza 1 şi 2 descriu împrejurările creaţiei. De multe ori de-a lungul procesului creaţiei, Dumnezeu a declarat că actele individuale ale creaţiei erau bune (Geneza 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Dar în Geneza 2:18, El a făcut prima declaraţie negativă despre creaţie: “nu este bine ca omul să fie singur.”

Aceasta nu este o acuzaţie adusă relaţiei pe care o avea Adam cu Dumnezeu. Nici nu implică faptul că Adam avea nevoie de ajutor fizic pentru a întreţine şi a păzi Grădina Edenului. Fraza este o declaraţie a faptului că Dumnezeu a creat omul să fie un partener. Absenţa cuiva care să-i semene a produs o stare de nedesăvârşire. Domnul a declarat că are să remedieze acea situaţie: “Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (versetul 18). Aceasta vrea să zică că: “Îi voi face un partener (tovarăş) – unul care îl va desăvârşi în toate privinţele.”

Consemnarea continuă prin versetele 19 – 20, unde Dumnezeu foloseşte numirea tuturor animalelor ca şi un procedeu de învăţare cu ajutorul ilustraţiilor, prin care să trezească în Adam o înţelegere mai profundă a nevoii de a avea pe cineva care să-i semene. Pe măsură ce Adam dădea nume tuturor animalelor, realiza că nimic din ceea ce fusese creat nu putea să împlinească condiţia pe care Dumnezeu a numit-o singur.

Geneza 2:21-22 spune, “Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei, Din coasta pe care a luat-o din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.”

Ar trebui subliniat faptul că Dumnezeu nu a creat, nici nu a recreat o a doua fiinţă . Mai degrabă, El a luat din om o parte din fiinţa lui şi a făcut o femeie. Era mai mult decât doar crearea unei alte specii de om, era în acelaşi timp înfiinţarea unei relaţii sociale numită căsătorie. Aceasta a fost afirmată de Dumnezeu atunci când a adus femeia la om (Geneza 2:22), a fost de asemenea declarată de Moise (Geneza 2:24) şi a fost confirmată de Domnul Isus Hristos (Marcu 10:7-8). Eva a fost soţia lui Adam, una căreia Adam nu i se închina ca şi lui Dumnezeu, nici nu o stăpânea ca şi pe animale.

Astfel desăvârşirea care încununa creaţia era sfânta unire a bărbatului şi a femeii. Odată ce femeia a fost făcută să-l desăvârşească (împlinească) pe om, Dumnezeu a declarat că “erau foarte bune” (Geneza 1:27-31) iar apoi S-a odihnit de lucrarea Lui.

Observăm o foarte importantă excludere: copiii nu erau prezenţi cu Adam şi Eva atunci când Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea creaţiei Lui. După ce a făcut femeia, Dumnezeu a declarat cu autoritate că creaţia Lui era foarte bună. Dacă copiii erau necesari pentru a-l desăvârşii pe bărbat sau pe femeie, Dumnezeu i-ar fi creat înainte de a face o astfel de declaraţie.

Prin urmare, relaţia căsătoriei nu duce lipsă de nimic. Numai femeia îl desăvârşeşte pe bărbat şi numai bărbatul o desăvârşeşte pe femeie. Astfel soţul şi soţia formează nucleul unităţii familiei. Copiii nu desăvârşesc (împlinesc) familia; ei numai o lărgesc, o extind.

Înţelegând principiile

Din versetele de mai sus putem să extragem patru principii care ar trebui să guverneze toate relaţiile familiale:

Primul principiu

Conform planului lui Dumnezeu, relaţia soţ-soţie este prima relaţie socială înfiinţată în Scriptură.

Dumnezeu l-a făcut pe om să acţioneze, reacţioneze şi interacţioneze cu alte fiinţe umane. Principiile interacţiunii sociale sunt orchestrate în mod divin. Dumnezeu în înţelepciunea Lui a început toate relaţiile umane cu un soţ şi o soţie. Alte relaţii, cum ar fi tată şi fiu, mamă şi fiică, şi frate şi soră au apărut mai târziu.

Al doilea principiu

După planul lui Dumnezeu, relaţia soţ-soţie este prima într-un sistem de relaţii dependente.

Conceptul de dependenţă, a fost esenţial în toată creaţia. Ceea ce Dumnezeu a creat în cea de-a doua zi a depins de ceea ce El a creat în prima zi. Ceea ce El a creat în cea de-a treia zi a depins de ceea ce a creat în cea de-a doua zi. Aceeaşi idee este vitală pentru planul lui Dumnezeu faţă de relaţiile umane, în mod special acele relaţii care se găsesc în familie.

Mai mult decât atât, calitatea relaţiei părinte-copil este dependentă de calitatea relaţiei dintre soţ şi soţie. Acest adevăr nu se va schimba niciodată. Mare parte din siguranţa fundamentală a copilului depinde de ceea ce el observă între mama sa şi tatăl lui. Când îi vede manifestând dragoste şi afecţiune unul faţă de celălalt, el se simte mult mai în siguranţă.

Cât este de uimitor să realizăm că copii de doi şi trei ani manifestă o nevoie matură de a şti că relaţia lui Mami şi a lui Tati este solidă. Dacă acea nevoie este pusă la îndoială, ei vor începe să exprime un comportament care îi cheamă pe părinţi să reacţioneze, şi care are scopul să-i ajute pe ei să măsoare (aprecieze) angajamentul lui Mami şi a lui Tati unul faţă de celălalt.

Principiul al treilea

Relaţia soţ-soţie trebuie văzută ca fiind relaţia prioritară în familie.

Prioritatea se referă la o atitudine predominantă ce trebuie să fie prezentă pentru a-ţi îndeplini menirea de părinte cu succes. Dacă îţi iubeşti copiii, atunci tu trebuie să faci din relaţia soţ-soţie o prioritate. Mult mai important decât orice ai putea cumpăra sau face pentru ei, copiii tăi au nevoie să ştie că Tati o iubeşte pe Mami şi că Mami îl iubeşte pe Tati. O mamă poate să petreacă douăzeci şi patru de ore pe zi iubindu-şi şi îngrijindu-şi bebeluşul, însă acest lucru o va face să fie o mamă bună doar în măsura în care este şi o soţie bună. Un tată poate să cumpere copiilor lui tot felul de jucării şi să-i scoată în oraş pentru diverse ocazii speciale, căci acest lucru îl va face un tată bun doar în măsura în care este şi un soţ bun.

Principiul al patrulea

Din moment ce relaţia soţ-soţie este prioritară, toate celelalte relaţii îi sunt subordonate.

Acest principiu se referă la structura de autoritate din interiorul familiei. Autoritatea este dată de Dumnezeu iar structura este un element important în dezvoltarea unui copil. A fi un părinte democratic, a avea ideea că părinţii ar trebui să fie coborâţi la un statut egal cu cel al copiilor lor, nu a fost niciodată intenţia lui Dumnezeu. Dacă este să fie armonie şi dragoste în familie, părinţii trebuie să-şi asume rolul lor dat de Dumnezeu, acela da a conduce familia. Dacă elimini autoritatea părintească, haosul se va năpăstui nu numai asupra familiei, ci şi asupra întregii societăţi deopotrivă.

Nici o altă opţiune

Relaţiile prioritare nu sunt arbitrare. Ele nu sunt dictate de circumstanţe sau capricii sociale. Relaţiile din familie funcţionează cel mai bine atunci când o fac conform planului, scopului şi însemnătăţii principiilor guvernatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vrei să dobândeşti perfecţiune în a fi părinte, trebuie să recunoşti în credinţă planul şi intenţia lui Dumnezeu. Chiar de la început, copiii trebuie să fie membrii bineveniţi ai familiei, dar nu centrul ei. Prin a-ţi consolida (întării) căsătoria, îţi vei consolida familia. Când există armonie în relaţia soţ-soţie se inspiră stabilitate familiei. O căsătorie puternică va aduce de asemenea un adăpost de siguranţă (protecţie) pentru copiii tăi în timp ce vor creşte în învăţătura şi mustrarea Domnului.

AŞTEPTĂRILE LUI DUMNEZEU DE LA PĂRINŢI

Un alt aspect decisiv în formarea unei perspective biblice implică responsabilitatea părintească. Ce aşteaptă Dumnezeu de la părinţi? Pentru ce sunt eu responsabil? Astăzi părinţii se feresc de astfel de întrebări temându-se de responsabilitatea pe care acestea le implică. Efeseni 6:4 îi învaţă pe părinţi să-şi crească copiii în învăţătura şi mustrarea Domnului. Înseamnă cu adevărat acel verset, ceea ce spune?

Părinţii sunt responsabili!

Viaţa este plină de alegeri (opţiuni). Uneori le facem pe cele corecte iar uneori nu. Indiferent dacă sunt corecte sau greşite, noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea în alegerile noastre. Poţi alege să nu urmezi principiile expuse în aceste pagini, dar trebuie să accepţi responsabilitatea pentru ceea ce va rezulta.

Tinerii părinţi au nevoie (trebuie) să aibă o ureche care discerne. Nu trebuie să intri în paternitate (în menirea de a fi părinte) cu atitudinea că nu eşti responsabil de calitatea sau cantitatea educaţiei. Să nu crezi că, cumva, nu eşti responsabil de deciziile greşite pe care le faci când eşti părinte. Când vei sta înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală de viaţa ta, El nu te va judeca ca şi cum ai fost lipsit de copii.

Părinţii au fost puşi de Dumnezeu într-o poziţie de supraveghetori asupra copiilor lor şi sunt responsabili de felul cum administrează posesiunile preţioase ale Domnului. Isus nu ne-a dat nici măcar o dată o pildă care să implice un supraveghetor (angajat) care să nu fi fost în totalitate responsabil Stăpânului pentru ceea ce avea de realizat. O atitudine iresponsabilă a fost tratată ca şi păcat.

Cartea Proverbelor vorbeşte clar de faptul că părinţii vor creşte fie un fiu înţelept fie un nebun. În Scriptură, acest lucru nu este lăsat la voia întâmplării sau probabilităţii. Părinţii sunt responsabili de educaţia lor (Proverbe 22:6), iar copiii învăţaţi (instruiţi) în mod corect vor fi eliberaţi de concentrarea asupra eului care este naturală felului lor (Proverbe 22:15). Copiii corectaţi în dragoste devin înţelepţi spiritual, în timp ce acelora cărora li se dă o libertate fără restricţii vor aduce ruşine părinţilor lor (Proverbe 29:15).

Bunicii de asemenea sunt cinstiţi când copiii sunt crescuţi în mod corect (Proverbe 17:6). Eli şi-a onorat fii mai mult decât pe Dumnezeu şu a fost ţinut responsabil pentru binecuvântările luate de la toate generaţiile care urmau după fii săi (1 Samuel 2:27-36).

De la lucrători se aşteaptă să-şi aibe copiii sub control dacă vor să fie activi în lucrare. Fiecare “să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copii în supunere cu toată cuviinţa” (1 Timotei 3:4). Ar face Duhul Sfânt o astfel de cerinţă dacă ea n-ai putea fi atinsă sau ar fi fost o problemă de noroc? NU! Aceste versete ne amintesc că Dumnezeu ia rolul nostru ca şi părinţi în mod serios. Cât de serios îl iei tu?

Pentru ce sunt responsabil?

Aceasta este o întrebare foarte importantă. Adesea în discuţiile despre responsabilitatea părintească, instruirea morală a unui copil şi mântuirea sunt în mod inseparabil legate împreună. Ar trebui ele să fie? Lumea este plină cu oameni cinstiţi moral care nu-L cunosc pe Mântuitorul dar care îşi atribuie principiile evlavioase ale vieţii. A spune că un copil trebuie să fie mântuit pentru a atinge un standard minim acceptabil de moralitate este incorect.

Părinţii nu sunt responsabili pentru mântuirea copiilor lor; Dumnezeu este! Cu siguranţă că noi jucăm un rol vital în a le pregăti inimile pentru a primi lucrurile Domnului, dar în final El cheamă pe cei ai Lui la El. Nu părinţii sunt responsabili de a corupe natura copilului lor – copii se nasc în felul acesta. Datoria părinţilor este de a ţine în frâu corupţia naturală prin a strecura (a întipări) în copil disciplina de sine a vieţii.

Părinţii sunt responsabili de a-şi instrui copii în a şti să se bucure şi să mulţumească pentru lucrurile vieţii. Aceasta este realizată prin dezvoltarea conştiinţei morale a copilului (învăţarea caracterului Creştin). Fiecare decizie morala pe care o facem este bazată pe o cunoştinţă, experienţă şi emoţii corespunzătoare precedente asociată cu ceea ce este corect sau greşit, bun sau rău. La naştere, conştiinţa unui copil este o pagină nouă (curată) pe care părinţii sunt responsabili să scrie codul moral (pentru) de viaţă – un cod care va ajuta să ţină în frâu acea corupţie naturală.

Dacă un părinte este delincvent în această sarcină, aceasta nu anulează responsabilitatea lui sau a ei de a scrie standardul corect pe conştiinţa copilului. Pentru Creştini, standardul a ceea ce este corect sau greşit, bun sau rău este dat în Scriptură.

Problema voinţei

Voinţa liberă a unui copil este de obicei scuza dată de a justifica iresponsabilitatea părintească. Adesea este declarat: “Un copil alege singur să păcătuiască.” Bineînţeles că un copil face asemenea alegeri, dar exerciţiul voinţei nu are loc într-un vid (gol). Voinţa definită în mod simplu este capacitatea şi puterea de a alege – dar conştiinţa este izvorul alegerii – bazinul (rezervorul) moral din care voinţa interacţionează (este în interacţiune).

Responsabilitatea părintească şi voinţa unui copil nu sunt în mod reciproc superioare (unice). Felul cum părinţii instruiesc inima unui copil în anii timpurii va forma (concretiza) alegerile pe care copilul le va face mai târziu în viaţă. Părinţii nu ar trebuie să fie împovăraţi cu teama că sunt responsabili de fiecare şi de toate faptele individuale a comportamentului copilului lor. Dar ei sunt responsabili de caracterizarea comportamentului. De ce fel de mod de comportament este caracterizat copilul tău?

Ca şi părinţi noi suntem responsabili să ne învăţăm copii să se bucure şi să mulţumească pentru lucrurile vieţii. Noi suntem responsabili să-i ajutăm să capete respect pentru noi ca păzitorii lor desemnaţi de Dumnezeu. Noi suntem responsabili să-i învăţăm să aibe o apreciere pentru proprietatea personală (intimă) şi pentru natură. Fiind credincioşi în aceste domenii va avea drept rezultat creşterea unor adulţi responsabili.

Una dintre cele mai mari ameninţări pentru orice familie creştină este ideea subtilă că părinţii nu sunt responsabili pentru caracterul copiilor lor. Bineînţeles că suntem responsabili! Nimic mai puţin nu face o viziune biblică. Suntem rapizi în a accepta responsabilitatea pentru un comportament corect, expus de copii noştri. Haideţi ca de asemenea să fim rapizi în a accepta responsabilitatea pentru greşelile pe care le facem cu ei deopotrivă.

REZUMAT GENERAL

Părinţii care lucrează dintr-o perspectivă biblică sunt de departe mai bine echipaţi să-şi călăuzească (conducă) copiii la maturitate decât aceia care nu lucrează dintr-o perspectivă biblică. O perspectivă (viziune) biblică îţi îngăduie să gândeşti corect – nu aşa cum gândeşte omul, ci aşa cum gândeşte Dumnezeu. Te împuterniceşte să discerni adevărul de eroare, realitatea de opinie, şi îţi dă cadrul de referinţă necesar să faci acele decizii de zi cu zi în a fi părinte.

O afirmaţie biblică despre originea şi natura omului este o adevărată cată de nivel din care poţi măsura raţionamentul secular. Înţelegând planul lui Dumnezeu pentru trăirea familiară prosperă, responsabilă te înzestrează cu direcţie şi scopuri în viitor. Deşi mult mai important pentru acum, o perspectivă (viziune) biblică te pregăteşte pentru ceea ce urmează: Misticile Seculare.

ÎNTREBĂRI DE RECAPITULARE

1. Omul occidental trăieşte acum într-o perioadă te timp etichetată ca era post-creştină. Într-o propoziţie sau două, explici ce înseamnă aceasta.

2. Care sunt cele trei lucruri ce se întâmplă ca rezultat al îndepărtării Scripturii din gândirea noastră?

3. Numeşte patru elemente (aspecte) care formează o perspectivă biblică în menirea de a fi părinte.

4. Universul material a fost adus la viaţă prin ___________ lui Dumnezeu iar omul prin _______________ lui Dumnezeu.

5. Care este natura păcatului?

6. Care este diferenţa între mulţumirea de sine şi legislaţia eului?

7. Care sunt cele patru principii care guvernează relaţiile familiare?

8. Deoarece se află în legătură cu conştiinţa, explică diferenţa dintre standardul şi înţelesul a ceea ce este corect şi greşit.

9. Defineşte voinţa.

10. Părinţii nu sunt responsabili pentru faptele _____________ de comportament, dar sunt responsabili de _______________ comportamentului.

CUM SĂ CREŞTI UN COPIL MORAL

Ca şi creştini noi suntem chemaţi să ne creştem copiii după voia lui Dumnezeu ? Care este aceasta şi unde, în Biblie, ne este descrisă ?

Vorbeşte Biblia despre creşterea copiilor ? Este un subiect important ? Vom putea să aflăm doar privind la frecvenţa cu care vorbeşte asupra subiectului.

Principalele pasaje biblice ce vorbesc despre creşterea copiilor :

Prov.29:17 “Pedepseşte-ţi fiul, şi el îţi va da odihnă, şi îţi va aduce desfătare sufletului”

Prov.29:15 “Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale”

Prov.10:1 “Pildele lui Solomon. Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale”

Prov.13:24 “Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată”

Prov.19:18 “Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde, dar nu dori să-l omori”

Prov.23:13 “Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri”

Prov.23:14 “Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor”

Prov.22:6 “Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea”

“Ca să-l înveţi pe un copil calea pe care trebuie să o urmeze, trebuie să o străbaţi şi tu din când în când” (eu aş spune, tu însuţi trebuie să o găseşti şi să te afli pornit pe ea !)

Josh Billings

Efes.6:4 “Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului”

Col.3:21 “Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea”

Biblia vorbeşte în mod direct copiilor:

Prov.6:20-22 “Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău, şi nu lepăda învăţătura mamei tale: leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât. Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat, şi îţi vor vorbi la deşteptare!”

De asemenea, în Biblie se găsesc exemple de părinţi educatori creştini ce au adus onoare lui Dumnezeu pentru felul în care şi-au crescut copiii, iar Biblia le păstrează exemplul:

Avraam:

Gen.18:19 Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit

David:

1 Cronici 28:9 Şi tu, fiule (….)Solomoane (înlocuiţi cu numele copiilor voştri !), cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău, şi slujeşte-I cu toată inima şi cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie.

Iov:

Iov 1:5 Şi, după ce treceau zilele de ospăţ, Iov chema şi sfinţea pe fiii săi: se scula disdedimineaţă şi aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot. Căci zicea Iov: ,,Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor.„ Aşa avea Iov obicei să facă.

Ana, mama lui Samuel:

1Sam.1:28 De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului.„ Şi s-au închinat acolo înaintea Domnului.

1Sam.2:26 Tânărul Samuel creştea mereu, şi era plăcut Domnului şi oamenilor.

Poporul evreu:

Deut.6:7 Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.

Deut.11:19 Să învăţaţi pe copiii voştri în ele, şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.

În permanenţă vedem repetată porunca de a le vesti copiilor (urmaşilor) atât faptele Domnului cât şi judecăţile Sale, atât din trecut cât şi din generaţia noastră:

Deut.4:9 Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe cari ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor tăi.

Ca poruncă directă din partea lui Dumnezeu:

Ex.10:2 “…şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului tău cum M-am purtat cu Egiptenii, şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul”

Psalmul 78 – UN FEL DE “CREZ” AL PĂRINŢILOR CREŞTINI !

2 Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.

3 Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri,

4 nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui, şi minunile pe cari le-a făcut.

5 El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii,

6 ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii cari se vor naşte, şi cari, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor;

7 pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui.

8 Să nu fie, ca părinţii lor, un neam neascultător şi răzvrătit, un neam, care n-avea o inimă tare, şi al cărui duh nu era credincios lui Dumnezeu!

9 Fiii lui Efraim, înarmaţi şi trăgând cu arcul, au dat dosul în ziua luptei,

10 pentru că n-au ţinut legământul lui Dumnezeu, şi n-au voit să umble întocmai după Legea Lui.

11 Au dat uitării lucrările Lui, minunile Lui, pe cari li le arătase.

…

30 Dar n-apucaseră să-şi astâmpere bine pofta, mâncarea le era încă în gură,

31 când s-a stârnit mânia lui Dumnezeu împotriva lor, a lovit de moarte pe cei mai tari din ei, şi a doborât pe tinerii lui Israel.

32 Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască, şi n-au crezut în minunile Lui.

33 De aceea, El le-a curmat zilele ca o suflare, le-a curmat anii printr-un sfârşit năpraznic.

34 Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu;

35 îşi aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor, şi că Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor.

36 Dar Îl înşelau cu gura, şi-L minţeau cu limba.

37 Inima nu le era tare faţă de El, şi nu erau credincioşi legământului Său.

Când părinţii nu-şi îndeplinesc această însărcinare, nu de puţine ori generaţiile ce-i urmează sunt pedepsite, aşa cum vedem mai sus.

Isa.38:19 Ci cel viu, da, cel viu Te laudă, ca mine astăzi. Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioşia Ta.

Judecăţile Sale:

Ioel 1:3 Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!

DOUĂ EXEMPLE DE COPII CRESCUŢI DUPĂ VOIA LUI DUMNEZEU:

Mărturia profetului Samuel a felului cum s-a purtat înaintea lor era bună:

1 Sam.12:1

“Samuel a zis întregului Israel: ,,Iată că v-am ascultat glasul în tot ce mi-aţi zis, şi am pus un împărat peste voi. De acum, iată împăratul care va merge înaintea voastră. Cât despre mine, eu sunt bătrân, am albit, aşa că fiii mei sunt cu voi; am umblat înaintea voastră, din tinereţe până în ziua de azi. Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: Cui i-am luat boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat, şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii… asupra lui? Mărturisiţi, şi vă voi da înapoi.„ Ei au răspuns: ,,Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit, şi nici n-ai primit nimic din mâna nimănui!”

NU ESTE FRUMOS CE AU MĂRTURISIT ACEŞTIA DESPRE SAMUEL ? DE CE ? A FOST CRESCUT PE PLACUL LUI DUMNEZEU DE ANA.

Pe Timotei l-au învăţat încă din cea mai fragedă copilărie Sfintele Scripturi:

2Tim.3:15 din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus.

DECI, TIMOTEI A CUNOSCUT SCRIPTURILE NU DIN COPILĂRIE, NICI DIN ADOLESCENŢĂ, CI DIN PRUNCIE ! CINE L-A ÎNVĂŢAT ATÂT DE DEVREME ?

Cine ?

2Tim.1:5 Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice, şi sunt încredinţat că şi în tine.

CREŞTEREA UNUI COPIL MORAL

Materialul ce urmează este atât o preluare prin traducere cât şi adaptare după “Growing Kids God’s Way” de Gary şi Anne Marie Ezzo.

EDUCAREA MINŢII SAU A INIMII COPILULUI? CARE ESTE PERSPECTIVA BIBLICĂ ?

Consacrarea unor termeni : formarea morală timpurie a copilului.

Majoritatea teoreticienilor moderni susţin că raţiunea umană este baza moralităţii (copilului) şi astfel se concentrează asupra stimulării intelectuale a copilului în loc de a se concentra asupra formării lui morale.

Formarea morală a copilului nu doar că ar trebui să constituie o prioritate a educaţiei timpurii, ci este necesară şi pentru dezvoltarea lui intelectuală optimă. De ce este necesară “formarea morală timpurie” a copilului ? Pentru că auto-controlul său (stăpânirea lui de sine) nu este o deprindere intelectuală, ci una morală. A sta într-un loc, a asculta, a se concentra, a mânca la masă, a-şi aştepta rândul să vorbească, etc., sunt deprinderi morale care în cele din urmă sunt adoptate şi de intelect şi-i vor fi de folos în pregătirea lui profesională.

Noi l-am învăţat pe Gabriel să pună mâna lui pe mâna noastră înainte de a se băga în vorbă. Să comunice mai dinainte de a-şi da drumul la gură (!) dorinţa lui de a se exprima. Acum . lăudabil este efortul lui de comunica ordonat şi conform regulii pe care am impus-o. Nu reuşeşte întotdeauna să o respecte, însă la nivelul voinţei lui uneori reuşeşte să se supună. Aceasta este performanţa ce trebuie urmărită. Nu faptul că s-a abţinut să mai întrerupă, ci autocontrolul demonstrat în dorinţa de a comunica corect.

Formarea morală a autocontrolului copilului nu se face din întâmplare, şi nici nu se obţine pe cale naturală. Autocontrolul necesar pentru a sta într-un loc, a tăcea, a gândi, de a alege o cale mai bună de a comunica, are la bază acelaşi principiu moral al stăpânirii de sine care-l va proteja pe copil în viaţa ca adult. Acest autocontrol este rezultatul unei formări morale şi nu a unei metode educaţionale de felul celor întâlnite la grădiniţele moderne – a jocurilor educaţionale, etc. (fără să dispreţuim aceste metode).

Copilul are o raţiune morală, pentru care să arate autocontrol, fără ca să o cunoască sau să o ştie imediat.

A aştepta până la vârsta de cinci ani este prea târziu (când se spune de către antropologi că se formează personalitatea copilului), pentru a-i forma deprinderea de a sta într-un loc, de a sta liniştit la masă, de a asculta, de a se concentra, etc. Acestea sunt deprinderi morale de dezvoltare nu activităţi formate în etapele creşterii. De asemenea, ele reprezintă deprinderi ce depind de educaţia foarte timpurie primită. Pot însă părinţi schimba coeficientul de inteligenţă al copilului ? Evident că nu. Pot să-l sporească, sau să-l sărăcească ? Da. Noi susţinem această opinie pentru că am observat adesea că părinţii ce nu s-au angajat în formarea morală timpurie a copiilor lor, şi nu au făcut nimica pentru a-i corecta în primii ani (ai copilăriei), de fapt au încetinit şi în multe cazuri chiar au împiedicat procesul formării lor morale şi intelectuale.

CONCLUZIE: De aceea, etica (morala) biblică şi tovarăşa ei, disciplina biblică sunt cele ce lucrează asupra inimii copilului. Părinţii ce se (apleacă) concentrează asupra inimii copiilor lor, reuşesc în cele din urmă să educe copilul. Aceia care se concentrează doar asupra intelectului lor, vor reuşi, în cel mai bun caz să crească un copil isteţ, însă slab din punct de vedere moral.

Nu acesta este însă scopul nostru ca şi părinţi creştini.

Răzbunarea (răfuiala) leagănului !

Cunoaşteţi expresia românească “a stârpi răul din faşă” ? Eu cred că ea are legătură cu creşterea copiilor.

Rugăciunea lui Thomas Fuller

“Iar pentru acei părinţi care nu vor să folosească nuia pentru copii lor, mă rog Doamne ca aceştia să nu devină o nuia pentru ei!” Ce întristare i-a fost Esau pentru Isaac ! Ce flagel i-au fost Absalom şi Amnon, lui David !

“Îngăduiţi ca copiii să crească fără educaţie timpurie…din leagăn… iar când vor creşte, vor prefera să fie mai degrabă nimiciţi, decât schimbaţi, mai degrabă zdrobiţi, decât îndoiţi.”

Richard Greenham

Inima copilul este un pământ ce nu poate fi lăsat necultivat !

“Dacă tu neglijezi învăţarea lor pe calea sfinţeniei, crezi că şi diavolul o va face pe calea lui a răutăţii ? Nu. Dacă tu nu-i înveţi să se roage, el îi va învăţa să înjure. Dacă tu nu-i vei învăţa să spună adevărul, el îi va învăţa să mintă, iar dacă nu-i înveţi să mulţumească, el îi va învăţa să fure. (şi aşa mai departe) Dacă pământul nu este lucrat (cultivat), vor creşte buruieni.”

John Flavel

“Biroul şerifului dintr-un oraş din Texas a distribuit la un moment dat o listă de reguli intitulată, “Cum să creşti în familia ta un delicvent juvenil” (!?)

– Începe din faşă să-i dai tot ce vrea: aceasta îi va forma impresia că lumea îi datorează totul.

– Culege după el, tot ceea ce lasă împrăştiat în urma lui: asta îl va învăţa că responsabilitatea se poate pasa, întotdeauna, altora.

– Ia-i apărarea înaintea vecinilor, profesorilor, poliţiştilor: asta îl va învăţa că el este un “spirit liber/independent”.

– În cele din urmă, pregătiţi-vă pentru o viaţă de tristeţe. Veţi avea parte de ea, negreşit.

James S. Hewett, Illustrations Unlimited (Wheaton: Tyndale House Publishers, Inc, 1988) p. 194.

Cap.1 – “Cum să creştem un copil moral”

În mod natural părinţii sunt preocupaţi de bunăstarea copiilor lor. Îi hrănesc cu grijă, îi odihnesc cât trebuie, şi insistă ca aceştia să-şi îngrijească dinţii. Totuşi cei mai mulţi părinţi neglijează partea cea mai importantă din viaţa unui copil. Şi anume, formarea lui morală. Manualul “Growing Kids God’s Way” doreşte să-i ajute pe părinţi să-i crească pe copii în învăţătura şi mustrarea Domnului (Efes.6:4). Adică, de a creşte copii care să aibe capacitatea morală de a deosebi binele de rău, şi ale căror inimi să fie stăpânite de principiile biblice.

Mulţi copii, dar îndeosebi cei ce provin din familii creştine, posedă o înţelegere elementară a binelui şi a răului. Din nefericire, nu la fel de mulţi posedă şi autocontrolul (stăpânirea de sine) necesar pentru a lua deciziile corecte. Noi credem că acesta este unul din motivele pentru care mulţi din tineri noştri par morali pe dinafară dar nu sunt şi pe dinăuntru. Aceştia cunosc multe din “ce-i voie” şi ce “nu-i voie” (să nu furi, să nu minţi, fi bun, fi respectuos, etc.), dar nu sunt în stare să se abţină de la a fura, a minţi, a fi nerespectuoşi !

Studiind timp de mai mulţi ani metodele de educaţie ale multor părinţi creştini, am observat că mulţi părinţi tineri sunt mai preocupaţi de suprimarea răului din copii lor decât de învăţarea lor a binelui. Desigur, corectarea comportamentului deviant al unui copil este importantă, dar când lucrul acesta se face în absenţa învăţării lor a binelui, se va sfârşi prin a se deforma ce este într-adevăr binele. Mulţi părinţi îşi îndreaptă toată energia spre limitarea comportamentului neadecvat şi educă prin îndreptarea (corectarea) răului (a ceea ce este negativ). Însă a face aceasta nu este suficient. Limitarea răutăţii trebuie să fie asociată cu instruirea în neprihănire şi prin încurajarea unei vieţi virtuoase (Prov.8:33; Mica 6:8). Amândouă aspectele sunt necesare la formarea copilului moral.

De exemplu, a-l învăţa pe copil să fie atent la cum se simt (sau, la ce simt) oamenii în unele situaţii mai speciale, este un mai mare act de evlavie decât doar de a-l face să-şi controleze acţiunile sale ostile. Restrângerea răului trebuie să fie echilibrată de o atenţie acordată deopotrivă şi binelui. Constrângerea morală şi afirmarea morală reprezintă faţetele aceleiaşi monede şi ambele sunt necesare în educarea copilului.

A-ţi lua în serios rolul de părinte înseamnă a lua în permanenţă decizii morale (explică) şi a oferi călăuzire morală. Pentru a lua aceste decizii şi a putea să ofere călăuzire, părinţii trebuie întâi să accepte faptul că există legi morale aplicabile tuturora. Însă, pentru unii a deosebi ce este bine de ce este rău depinde de ce este convenabil pe moment. Alţii pe de altă parte îşi bazează moralitatea pe convingeri culturale şi pe valorile promovate în mass-media. Creştinii, de partea cealaltă, îşi iau valorile din Biblie şi din disciplina numită etică.

Pentru creştin un stil de viaţă etic nu reprezintă o chestiune de preferinţă, ci de ascultare.

Într-adevăr părinţii trebuie să recunoască unicitatea fiecărui copil, dar să înţeleagă că aceasta nu schimbă standardul necesar formării lui etice. Temperamentul şi personalitatea nu pot fi folosite ca şi scuze pentru păcat sau pentru un comportament imoral. “Aşa este el“, sau “aşa sunt băieţii”, sunt doar nişte scuze. Virtuţile şi valorile sunt aceleaşi pentru toţi şi se aplică tuturora, la toate vârstele şi indiferent de sex. Datoria părinţilor este de a-i raporta în permanenţă pe copiii lor la standardul lui Dumnezeu şi nu de a coborî standardul de dragul lor.

DE UNDE ÎNCEPE FORMAREA/EDUCAREA MORALĂ

Formarea/educarea morală începe de la părinţi. În Deut.6:4-6 se spune: “Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe cari ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta”.

Părinţii nu pot să-şi ducă copiii mai departe de cât ei au ajuns. Dacă principiile purtării morale nu se găsesc rezidente în inimile părinţilor, acestea nu pot fi transmise copiilor lor.

Formarea morală a copilului se face treptat. Este progresivă. Adică, toate virtuţile puse în inima unui copil se dezvoltă de la generalitate la amănunt. Virtuţile morale se dezvoltă ca şi trecerea lui de la infantilitate la maturitate, adică treptat, odată cu fiecare etapă a creşterii lui fizice. Ceea ce contează este ca el să aibe sădită în el cât mai de timpuriu fiecare virtute.

De pildă, când un copil de 3 ani va învăţa despre onestitate (cinste), el va învăţa întâi, “nu fura”. Însă la vârsta de 5 ani percepţia lui a acestei virtuţii se va lărgi. Atunci, “a nu fura” va cuprinde şi “a nu te folosi de o situaţie pentru a obţine un avantaj asupra jucăriei altui copil”. La vârsta de 7 ani, îi vor fi adăugate o serie de alte amănunte, cum ar fi, “să nu profiţi de alţii”, “să nu scoţi cu forţa ceva”. La 12 ani sensul respectivei virtuţii va fi şi mai lărgit procesul acesta continuând până ce copilul ajunge la maturizarea acesteia. Primind călăuzirea părintească cuvenită fiecărei etape, copilul se va maturiza moral iar sensul fiecărei virtuţii împărtăşite se va desăvârşi (aprofunda).

MOTIVELE ŞI METODELE CREŞTERII MORALE

Este binecunoscut faptul că părinţii le spun copiilor ce să facă, dar nu le spun şi de ce (TREBUIE) să facă acel lucru. A ştii cum să faci binele şi de ce să-l faci sunt două aspecte foarte diferite. Primul reprezintă o acţiune; cel de-al doilea reprezintă un principiu.

Noul Testament demonstrează cu prisosinţă acest concept. Observaţi de câte ori autorii lui cheamă la acţiune şi după aceea oferă motivul pentru care trebuie întreprinsă o astfel de acţiune.

De exemplu, Filipeni 2:14 spune: “Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli”. Iar după aceea urmează motivul pentru care să ne purtăm astfel: “ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume” (vers.15).

Mulţi copii ştiu cum să aplice legea morală, dar nu toţi ştiu şi motivul de ce. Copiii sunt învăţaţi ce NU trebuie (NU se cuvine) să facă (de exemplu, să nu fure, etc.) şi ce AR trebui să facă (de exemplu, să împartă jucăriile cu ceilalţi copii). Cu toate acestea părinţii, de regulă, nu-i învaţă motivul moral sau practic al comportamentului. Rezultatul vor fi copii ce sunt morali pe dinafară, dar nu şi pe dinăuntru. Aceşti ştiu cum să răspundă (să reacţioneze) în diferite situaţii, însă doar fiindcă au fost educaţi (învăţaţi) în respectivele situaţii, şi nu fiindcă înţeleg principiul moral al acţiunii/purtării lor.

De exemplu, Sandy o tachinează frecvent pe sora ei mai tânără Cheryl cu multe cuvinte urâte. Astfel, prietenele ascultau secretele lui Sandy dar pe Cheryl o excludeau public de la a participa la întâlnirile lor. Când mergeau împreună cu bicicletele, Sandy o făcea pe Cheryl să cadă şi să se rănească. Astfel de multe ori, Sandy manipula situaţiile pentru a ieşi în evidenţă, însă în detrimentul sentimentelor lui Cheryl. Doamna Brown a corectat fiecare întâmplare de acest fel pedepsind-o pe Sandy, însă nu putea să înţeleagă de ce acest conflict între cele două surori nu era era stopat.

De ce? Pentru că doamna Brown nu cunoştea principiul enunţat în paragrafele de mai sus. Într-adevăr ea a suprimat răul corectând-o pe Sandy de fiecare dată când îl făcea, însă acesta era de fapt motivul pentru care problema se perpetua. O lipsea de învăţarea principiului moral al bunătăţii şi respectului arătat sorei ei.

[ educaţia reactivă ]

Ea se concentra atât de mult asupra purtării nepotrivite (a fetei) încât nu s-a preocupat deloc să o înveţe în mod regulat cum să fie bună. D-na Brown a fost foarte promptă (reactivă) la rău dar nu şi prevăzătoare în ce priveşte virtutea. Bunătatea faţă de fraţi şi surori trebuia învăţată în contextul relaţiilor respective oferind motivaţia morală pentru comportamentul cerut, atât în situaţiile de conflict cât şi în lipsa lor. (Atât în vreme de pace cât şi în vreme de război !)

Înseamnă aceasta că părintele este obligat să ofere o explicaţie a motivului la cerere ? Sau, la fiecare intervenţie a sa ? Desigur că nu. Vor fi momente când explicaţia va fi foarte simplă: [fiindcă spune mama]. Lucrul acesta este îndeosebi valabil în primii ani ai copilăriei. De la vârsta de 3 ani în sus, instruirea părintească ar trebui să fie caracterizată prin includerea motivelor morale pentru comportamentul legiferat (cerut, impus, aşteptat) de către părinţi. Fără acestea, copilul va fi limitat în motivaţia lui intrinsecă (lăuntrică, interioară) pentru care se comportă aşa.

NOTĂ: (gândiţi-vă ce ipocrit poate fi ! Şi că el poate să nu se mai poarte cum trebuie în orice moment şi când vrea !!)

APLICAŢIE:

RAŢIUNILE/EXPLICAŢIILE

Oferind motivele morale şi practice ale purtării copilului, este de datoria fiecărui părinte. Cu toate acestea copiii iniţiază propriile lor investigaţii. Singuri determină să pună întrebările. Aceste întrebări pot fi clasificate în 3 categorii generale:

1) Întrebările din curiozitate (nevinovate) (amorale) : “de ce îşi fac păsările cuib în copaci ?” sau, “de ce lucrează oamenii la drum ?”, “de ce este iarba verde ?”

2) Întrebările din neînţelegere (morale) : “de ce l-ai ajutat pe omul în scaunul cu rotile?” “de ce trebuie să spunem întotdeauna adevărul ?” “de ce nu putem să călcăm pe iarbă, în parc?”

3) Întrebările sfidătoare/contestatare (morale) : “de ce trebuie să fac aşa ?” “de ce nu pot, nu am voie să…?” “de ce nu am voie afară?”

Din cele trei categorii, a doua ar trebui să primească răspunsul d-voastră pozitiv (deci, explicaţia cuvenită şi aşteptată), întrebările din această categorie fiind puse din neînţelegere. Corectarea şi disciplina trebuie acordată celor din a treia categorie: întrebărilor sfidătoare/contestatare, sau tăgăduitoare. La primele, (întrebările din prima categorie) sper ca fiecare părinte să găsească plăcere să răspundă.

“Autocritică de părinte” !?

La primul fel: eu tind să fiu leneş.

La cel de-al doilea: sărac în explicaţii.

La cel de-al treilea: să replic dur.

ÎNVĂŢAREA MOTIVAŢIEI (EXPLICAŢIEI/RAŢIUNII) MORALE

Anne Marie şi cu mine suntem implicaţi într-un experiment educaţional în care se măsoară relaţia dintre desăvârşirea (calitatea) morală şi realizarea academică. Noi sprijinim cu pasiune ideea că formarea morală avansează realizarea academică. Atunci când copiii sunt intervievaţi în vederea acceptării lor la acest experiment educaţional, întâi sunt trecuţi printr-o evaluare a pregătirii lor morale. Li se pun mai multe întrebări pentru a se determina care este nivelul acestei pregătiri morale a lor.

O serie tipică de întrebări ce îi este pusă unui copil în vârstă de 4 ani, începe cu această întrebare: “Ce faci dacă îţi este servit desertul, iar ceilalţi musafiri şi gazda nu s-au aşezat încă ?” Mulţi copii oferă răspunsul corect: “Aştept ca şi gazda să se aşeze”. Acel răspuns priveşte însă doar acţiunea morală şi comportamentul cuvenit. Atunci noi întrebăm: “De ce aştepţi ?” La aceasta doar copiii ce au fost învăţaţi principiul moral pot să răspundă. “Aşa arăt respect celei ce a pregătit şi ne-a servit desertul”. Aceştia sunt copiii aflaţi în procesul devenirii lor morale bune. Aceşti copii sunt cei ce ştiu atât ce să facă, cât şi de ce trebuie să facă aşa. Cum să se poarte cât şi de ce să se poarte aşa. Ei îşi guvernează vieţile după principii.

Nu este îndeajuns să-ţi înveţi copii să se comporte moral, ei mai trebuie să înveţe şi să gândească moral. Cunoscând motivaţia virtuoasă a comportamentului va preveni purtarea mecanică, robotizată. Copiii care fac tot ce trebuie, dar nu ştiu de ce este bine să facă aşa nu sunt decât nişte roboţi morali. Aceştia răspund situaţiilor şi împrejurărilor, de cele mai multe ori, bine, dar nu motivaţi de vreun principiu călăuzitor al inimii lor. Aceasta este purtarea reflexivă, nu conştientă, sau conştiincioasă ! În contrast, copiii ce-şi guvernează purtarea conform principiului moral sunt liberi. Ei sunt cei într-adevăr morali, pentru că îşi guvernează comportamentul potrivit cu motivaţia interioară şi nu după circumstanţele externe.

OFERIREA MOTIVAŢIEI (EXPLICAŢIEI) PRACTICE

Când părinţii îndrumă cu privire la ceva fără să ofere explicaţia/motivaţia, ei sunt imediat întâmpinaţi cu întrebări de felul “Dar, de ce mama ?”. Noi credem că multe din aceste întrebări legitime (dar care, din păcate, pot fi interpretate ca aparţinând categoriei celor sfidătoare !) ar fi eliminate dacă explicaţia ar fi inclusă în îndrumare.

Nu fiecare explicaţie oferită de un părinte este neapărat asociată formării morale a copilului său. Unele explicaţii servesc doar unui scop practic. Ca şi regulă generală, explicaţia (deci, motivaţia) morală se spune că este oferită atunci când situaţia îi priveşte pe oameni. Deci, când este vorba de oameni. Priveşte relaţia copilului cu oamenii. Explicaţiile practice sunt oferite în situaţiile privitoare la lucruri. În cazul raportării copilului la obiecte.

De exemplu, tatăl lui Natan curăţa de buruieni în jurul copacului fructifer. Ceea ce el făcea a stârnit curiozitatea lui Natan. În loc ca tatăl său să poruncească, “Natan, depărtează-te de copac!”, el, mai degrabă alege să declare: “Natan, pleacă de lângă copac, deoarece tata tocmai a pus otravă pe trunchiul lui. Este periculos.” În această situaţie constrângerea purtării (sau a libertăţii de mişcare a copilului) este dictată de considerente practice, nu morale. Pentru sănătatea şi protecţia lui. Devreme ce Natan a fost “informat” cu privire la ce făcea tatăl lui în jurul pomului, curiozitatea lui nu a mai trebuit să fie satisfăcută. Tensiunea dintre necesitatea ascultării arătate de Natan şi curiozitatea lui a fost redusă. Nevoia lui copilărească de a ştii ce se petrece a fost legitim satisfăcută pe moment.

2 Comments

rbk spune:

8 martie 2010 la 13:23

Nu am avut rabdare sa citesc toate aiurelile voastre, pentru ca NU sunt de acord cu ele. Cand eram miK, credeam ca parintii exista ca sa-i necajeasca pe copii… acum, sunt absolut sigur de asta.

Încarc...
ROXANA RISTEA spune:

18 ianuarie 2012 la 10:08

imi pare rau pentru copilaria ta dar articolul este foarte bun ar trebui sa il citesti poate tu la randul tau o sa fii un parinte mai bun Domnul sa iti stearga resentimentele pe care le simti fata de parinti tai.

Încarc...

Cresterea Copiiilor

Apreciază:

2 Comments

Lasă un răspunsAnulează răspunsul

Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:

Apreciază:

2 Comments

Lasă un răspunsAnulează răspunsul