Sa strige reinvierea in noi”

 „Doamne, sunt uscat!”

Prăbuşit în mijlocul deşertului, fără vise, pustiu de dragoste şi frânt de rănile trecutului, prea gol pentru a mai putea fi umplut, slăbit de vânturile urii… încerc să aflu de ce sunt aici.

… încercam să îmi târăsc sufletul prin nisipul singurătăţii, într-o direcţie pe care o credeam corectă.

 Plâng undeva între existenţă şi neexistenţă!

Plâng pentru că nu găsesc alt motiv care să mă aducă în Faţa Ta, curat, înafară de propia Ta Persoană!

A fost o vreme în care mă-ndoiam că Tu exişti…

… ca răspuns, m-ai adus în deşert, în mijlocul existenţei Tale!

Zile în şir, strigam că nu îţi pasă…

… ca răspuns, mi-ai arătat o oază unde să pot supravieţui!

Dar săptămânile au trecut şi, sătul de mana miraculoasă, am cârtit împotriva Ta. Ti-am aruncat reproşuri fără logică, tânjind după scalvia Egiptului din care tocmai m-ai scăpat.

Ca răspuns, nu ai trimis balene să mă înghită, ci ai poruncit corbilor să-mi aducă pâine şi ai facut să plouă cu prepeliţe.

Cu toate acestea, m-am răzvrătit fiindcă nu vroiam să accept modul de viaţă la care mă chemai.

 … Aveam ochii deschişi, dar nu vedeam cât de mult mă doreai ca prieten…

şi nu mă cutreierau fiori când te auzeam suspinând după fiecare cuvânt care-l rosteam şi care străpungea, ca o suliţă, coapsa Ta…

… dar , cu toate acestea, ai rămas aici!

 … Intr-o zi, obosit să-ţi observ mereu umbra prin apropiere, m-am umplut de mânie şi fără să privesc în ochii Tăi, te-am rănit de moarte printr-un cuvânt:

 ” Răstigneşte-Te!”

 In clipa următoare te-am văzut mai trist ca niciodată…

Aşteptam să mă distrugi, să mă ştergi de pe faţa pământului şi din inima Ta,

dar m-ai privit tăcut, atât de adânc, încât piatra ce-o purtam în loc de inimă s-a sfărmat în mii de bucăţi…

Uimit şi speriat de schimbarea ce se producea în mine tainic, te-am văzut cum te întorci…

… te-am privit plecând, fără să mai pot spune ceva…

 Primul pas făcut în direcţia opusă în care Tu erai, a fost ca un ecou în golul în care odată bătea o inimă.

Conştiinţa începea să se trezească, iar anotimpul îngheţat în care zăceam, începea să simtă schimbări la o escală uriaşă.

Stiam că nu meritai să-ţi vorbesc atât de gol.

Niciodată nu ai căutat să mă dobori ( deşi aveai puterea ), chiar dacă eu am facut-o.

Acum, când începeau a curge în mine râuri de viaţă, întelegeam că până azi am fost o stană de piatră.

Cât timp umbra Ta mă urmărea, aveam vise…

… azi, prima zi în care mă lipsesc de propia-mi umbră, visez praf şi cenusă.

Tot ce era plăcut şi măreţ ai luat cu Tine…

… Existenţa Ta crea frumosul!

 Acum înţelegeam… dar era prea tarziu!

 Plâng pentru că ieri, mi-ai spus că dragostea este bunătate şi este răbdare, o îndelungă răbdare!… Ea nu se mânie, nu se gândeşte la rău, acoperă şi nădăjduieşte totul…

Ai spus că înseamnă jertfă… şi …

mi-ai mai spus că dragostea eşti Tu!

 Ieri am lăsat cuvintele să le fure vântul.

Azi, privind la tot ce ai făcut, la tot ce eşti, la ce eram când erai Tu… CRED!

… dar … e prea târziu!

 Mă opresc din autodistrugerea mea şi ascult tăcerea de suspine…

Imi întorc privirea în direcţia în care te-am văzut plecând ( când te-am alungat ) şi mă prăbuşesc printre mormane de trecuturi.

Undeva, în orizont, uneşte Cerul cu pământul, o Cruce!

Văd un Miel cărând o Golgota pe umeri…

Cu respiraţia tăiată şi lacrimi la fereastra ochilor, privesc în tăcere…

El, se opreste din mersul împovărat, se întoarce şi mă priveşte…

Pentru a doua oară mă pătrund ochii Lui până în temeliile fiinţei şi izbucnesc în cereri de iertare…

… dar e prea târziu…

 Mă ridic şi alerg strigând:

 ” Opreşte!”

dar distanta dintre noi, cu cât alerg mai mult, cu atât se face mai mare…

Doamne… ( suspin cu o mână întinsă ) crucea nu e pentru Tine…

… crucea aceea e pedeapsa mea… Nu Tu, ci eu…

… dar se frânge vorba-n gât…

Aud lovituri de ciocan şi-un strigăt de durere străbate Universul:

” Eli, Eli, lama sabactani!”

… când mi-am pironit genunchii în faţa crucii…

era prea târziu…

” Eu te-am trimis aici…”

” Dragostea nu cunoaşte mândria! ” ( un răspuns de nicăieri )

” … Eu am străpuns Doamne, coapsa Ta… „

” Dragostea rabdă!” ( din nou Vocea fără chip )

” Eu te-am alungat …”

„Dragostea iartă!” ( acelaşi glas )

„… eu.. eu te-am răstignit …”

” Dragostea suferă. Eu sunt Dragoste!”

 ştiam…

ştiam … era El!

Mi-a spus o dată că se va jertfi de dragul meu, dar abea acum puteam să cred.

Râuri roşii se adunau pe pământul negru în formă de inimă…

„Sunt aici, la picioarele lemnului… sunt altul Doamne!

Iartă-mă!

Am descojit minciuni, şi am vândut înaltul pe-un măr de nevegheri…

Ca rezultat, acum… sunt cu o inimă mai gol!”

––––––––––––––––––––––––

Era un ceas de răsărit, iar eu plângeam lângă o piatră trasă, la o gură de mormânt pustiu.

Acum credeam tot ce cândva mi-a spus;

credeam că este Dragoste, Apă şi Viaţă!

S-a scuturat pământul adânc, din temelii, şi inima de sânge, prin vibraţii, a prins viaţă…

Apoi, a fost sădită-n mine!

Mulţumesc pentru vibraţii şi trăiri!

Mulţumesc că nu m-ai părăsit de tot, şi nu m-ai şters, deşi meritam…

Mulţumesc că ai ales să porţi crucea în locul meu…

Mulţumesc pentru că ai avut în planul Tău o Golgota pentru fiecare…

şi ai născut inimi din izvoare roşii…

Mulţumesc că ai înviat şi există mormântul, gol…

Mulţumesc că ai zguduit lumea şi Universul, ca să rupi lanţurile morţii, să zdrobesti pietrele, să umplii golul cu inimi din Tine!

Ai adus reînvierea la ferestre.. la ferestrele ochilor!

 ” Căci aşa cum este inima ta, asa este şi faţa ta, iar ochii sunt fereastra sufletului! „

by Ligia Trinca