„Ne vor permite congregațiile noastre măcar să ținem predici care să-i schimbe pe oameni?”
A fost un comentariu trecător, făcut în mijlocul unei conversații cu un prieten, la o cafea. Nu a întrebat dacă pastorii sunt capabili. Nu a întrebat dacă seminariile ne pregătesc. Nici măcar nu a întrebat dacă încă știm să predicăm. A întrebat dacă biserica va permite acest lucru.
Această întrebare a persistat mult mai mult decât mă așteptam. Nu pentru că aș crede că răspunsul este simplu. Ci pentru că mă tem că expune ceva mult mai profund decât calitatea predicilor noastre. Ne expune așteptările.
Nu scriu asta ca cineva care stă în fața bisericii baptiste albe și aruncă cu pietre.
În fiecare duminică, mă închin într-o congregație baptistă predominant albă. Îmi iubesc pastorul. Am învățat de la pastorul meu. A petrecut ani de zile studiind predicarea afro-americană și tradiția omiletică a persoanelor de culoare, permițând teologiei și imaginației acesteia să-și modeleze propria proclamație. L-am văzut refuzând alegerea falsă dintre predicarea atentă și predicarea transformatoare.
Tocmai de aceea această întrebare pare mai puțin a critică și mai mult a durere.
În ultimele luni, am ascultat 35 de predici ținute în biserici baptiste predominant albe. Conservatoare. Progresiste. Bărbați. Femei. Predici de opt minute. Predici de treizeci și cinci de minute. Nu ascultam ca să decid cine are dreptate. Nu țineam socoteala. Ascultam ceva mult mai fundamental: Ce credem că face Dumnezeu în timpul predicii?
„Am devenit remarcabil de buni la a vorbi despre Isus fără să ne așteptăm ca Isus să întrerupă în încăpere.”
Și undeva în jurul predicii 20, o altă întrebare a început să mă urmărească până acasă: A uitat biserica baptistă albă la ce servește predicarea? Nu pentru că am auzit predici proaste. Dimpotrivă. Am auzit predici atent gândite. Predici pline de compasiune. Predici bazate pe informații istorice. Predici responsabile din punct de vedere biblic. Am auzit predici care învățau. Predici care inspirau. Predici care ofereau înțelepciune practică. Ceea ce rareori auzeam era proclamarea.
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
