Sorin Cigher: Drepturi pretinse, cerute în stradă…

Drepturi pretinse, cerute în stradă…

Sunt lucruri în viață care ne iau prin surprindere. Se spune că obișnuința este a doua natură a omului, iar, cu timpul, aproape orice anomalie poate ajunge să fie percepută drept normalitate. Ceea ce ieri stârnea uimire, astăzi este acceptat fără rezerve. Într-o societate aflată într-o continuă schimbare, binele ajunge adesea să fie considerat învechit, iar noutatea este privită ca o valoare în sine, indiferent de direcția în care conduce.

Generații întregi au știut să traseze linia de demarcație dintre bine și rău, dintre păcat și sfințenie. Astăzi însă, din dorința de a nu deranja pe nimeni și de a fi „politically correct”, evităm tot mai mult să ne exprimăm convingerile. Preferăm să ne adaptăm ritmului lumii decât să riscăm să fim considerați rigizi sau depășiți. Astfel, alegem tăcerea, iar zona gri devine un loc aparent confortabil.

Dar oare aceasta este atitudinea corectă? Prin lipsa unei poziții clare nu transmitem și noi un mesaj? Tăcerea nu este întotdeauna neutră. Uneori ea poate fi interpretată ca aprobare, alteori ca indiferență. Când evităm să spunem ceea ce credem, lumea poate înțelege că orice alegere este la fel de bună și că adevărul nu mai are importanță. În spatele unor expresii precum „este viața lor”, „nu este treaba mea” sau „trebuie doar să iubim” se poate ascunde, uneori, refuzul de a mărturisi ceea ce considerăm adevărat.

Pe zi ce trece pare că discernământul este înlocuit de instinct, iar criteriul moral de preferința personală. Avem impresia că marile probleme ale omenirii au fost rezolvate și că a rămas doar lupta pentru recunoașterea unor drepturi și redefinirea unor valori care, vreme de secole, au fost considerate fundamentale. În această schimbare de perspectivă, ceea ce odinioară era privit ca abatere ajunge să fie prezentat drept progres.

Istoria biblică ne arată că degradarea morală nu începe brusc, ci prin pași mici. Omul se obișnuiește treptat cu ceea ce altădată îi provoca rușine. Apoi, ceea ce era tolerat ajunge să fie promovat, iar ceea ce era promovat începe să fie revendicat ca drept. În vremea lui Lot, răul devenise atât de obișnuit, încât cei mai mulți nu îl mai percepeau ca pe o problemă. Tocmai această familiarizare cu păcatul reprezintă unul dintre cele mai mari pericole.

Astăzi observăm un fenomen asemănător. Nu este suficient ca anumite practici să fie tolerate; se dorește validarea lor publică și acceptarea lor ca expresie firească a normalității. De aceea sunt organizate manifestații și parade prin care se urmărește nu doar recunoașterea unor drepturi civile, ci și schimbarea percepției morale a societății. Din această perspectivă, miza nu mai este doar una juridică, ci și una culturală și spirituală.

Ca și creștini, nu putem ignora această realitate. Credem că Dumnezeu a stabilit încă de la creație anumite rânduieli care nu depind de opinia majorității și nici de evoluția culturii. Din această convingere izvorăște și credința că familia a fost rânduită de Dumnezeu între un bărbat și o femeie. De aceea, orice încercare de a redefini această ordine nu reprezintă doar o schimbare socială, ci și o îndepărtare de modelul lăsat de Creator.

Aceasta nu înseamnă că anumite persoane trebuie urâte sau disprețuite. Scriptura ne cheamă să iubim oamenii, dar nu și păcatul. Dragostea adevărată nu înseamnă renunțarea la adevăr, după cum nici apărarea adevărului nu trebuie să excludă dragostea. Cele două nu se contrazic, ci se completează.

Orice formă de păcat trebuie numită păcat, nu pentru a condamna omul, ci pentru a rămâne credincioși învățăturii lui Dumnezeu. Nu suntem noi cei care hotărâm ce este bine și ce este rău. Dacă Dumnezeu a stabilit aceste repere prin creație și prin Cuvântul Său, atunci credinciosul este chemat să le respecte și să le mărturisească, chiar și atunci când acest lucru devine nepopular.

Frământările pe care le vedem în jurul nostru sunt semne ale unei lumi aflate într-o continuă îndepărtare de Dumnezeu. Nu vom schimba această stare prin proteste sau confruntări permanente, fiindcă Scriptura spune că lumea zace în cel rău. Putem însă face ceea ce Dumnezeu ne cere: să trăim adevărul, să îl mărturisim cu înțelepciune și să ne rugăm pentru oameni.

Ce putem spune? „Doamne, ai milă de ei! Ai milă de noi!” Ne dorim să se facă ziuă mai repede, pentru că noaptea este tot mai adâncă. Până atunci însă, chemarea noastră nu este tăcerea, ci mărturisirea adevărului în dragoste și credincioșia față de Dumnezeu.

Sorin Cigher, 29 iulie 2026, Sibiu