Am crescut într-o familie creștină, ambii părinți fiind pastori. Credința nu era ceva distant sau ocazional – făcea parte din modul în care trăiam. Cunoșteam Scriptura. Știam cum să mă rog. Și, ca să fiu sincer, aveam o presupunere pe care mulți credincioși o susțin în liniște: dacă credința mea era suficient de puternică, anxietatea nu ar fi avut un loc în viața mea.
Dar așa a fost.
A apărut cel mai clar în perioadele de presiune – când am preluat funcții de conducere, mi-am asumat responsabilități mai mari și am simțit greutatea care vine odată cu deciziile care îi afectează pe alții. Nu era doar stres. Era gândire excesivă. Era o minte care nu încetinea. Era tensiunea de a ști în ce credeam, deși nu mă simțeam întotdeauna aliniată cu acel lucru.
Acea tensiune era greu de împăcat. Îl iubeam pe Dumnezeu. Aveam încredere în El. Și totuși, încă mă luptam în interior.
Multă vreme am crezut că răspunsul era mai mult efort spiritual. Mai multă rugăciune. Mai mult timp dedicat Scripturii. Mai multă disciplină în credința mea. Și, deși aceste lucruri contează, am început să-mi dau seama că nu abordau întreaga imagine.
Ceea ce am ajuns să înțeleg este că anxietatea nu este întotdeauna un semn al unei credințe slabe. Uneori, este un semnal – o invitație de a acorda atenție la ceva mai profund care are nevoie de grijă, nu de condamnare.
Problema nu era că nu credeam în Dumnezeu. Problema era că nu învățasem cum să mă conduc singur atunci când gândurile și emoțiile mele nu cooperau cu ceea ce știam că este adevărat.
Aici disciplina a căpătat un alt sens pentru mine.
https://www.christianpost.com/voices/why-anxiety-doesnt-always-go-away-when-you-pray.html
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
