De ce pierd creștinii războiul împotriva anxietății (și cum ne-a conceput Dumnezeu să o luptăm)

Am petrecut mai mult de 25 de ani operând asupra creierului uman, schimbând vieți prin intervenții structurale precise asupra sistemului nervos. La fel de mult timp am petrecut confruntându-mă cu propriul meu creier, care a fost remodelat de o serie de evenimente care mi-au schimbat viața.

În timp ce eram detașat ca chirurg de război în timpul războiului din Irak, am aflat direct cum trauma remodelează creierul sub amenințare și m-am întors acasă luptându-mă cu tulburarea de stres posttraumatic. Apoi, ca tată, am învățat ce înseamnă să jelești pierderea unui copil în moduri pentru care nicio pregătire medicală nu te poate pregăti.

Acele experiențe m-au învățat ceva inconfortabil, dar necesar. Mulți creștini, inclusiv eu, sunt sinceri în credința lor și credincioși în rugăciunile lor, totuși rămân copleșiți în liniște de anxietate, frică și disperare. Ne întrebăm de ce Dumnezeu nu ne ia aceste lucruri atunci când Îi cerem ajutorul – și prea des, nu avem nicio idee ce să facem pentru a primi ajutor.

Avem tendința să oscilăm între două extreme, fie spiritualizând anxietatea ca pe un eșec al credinței, fie patologizând-o ca fiind complet în afara responsabilității noastre. Niciuna dintre abordări nu este fidelă Scripturii sau ceea ce știm acum despre creier și niciuna nu duce la vindecare durabilă. Dar am descoperit o altă abordare, una care mi-a schimbat creierul și viața în bine.

Biblia nu prezintă niciodată mintea umană ca un teren neutru. Scriptura afirmă că ceea ce tindem să reflectăm și să repetăm ​​ne modelează pe noi înșine. „Cum gândește omul în inima lui, așa este el” (Proverbe 23:7). Pavel îi îndeamnă pe credincioși să-și îndrepte în mod activ gândurile spre ceea ce este adevărat, nobil, drept, pur și vrednic de laudă (Filipeni 4:8). Isus însuși leagă condiția vieții interioare de realitatea exterioară (Luca 6:45).

Acestea nu sunt sugestii spirituale vagi; sunt porunci formative. Iar neuroștiința modernă a început să descopere cât de literale sunt aceste porunci.

Acum știm că creierul pe care Dumnezeu l-a conceput nu este fix, inerent fragil sau destinat disfuncțiilor permanente după greutăți. Este modelat continuu prin atenție, repetiție și practică. Căile neuronale se întăresc odată cu utilizarea și slăbesc odată cu neglijarea. Circuitele fricii cresc atunci când sunt exersate. Circuitele speranței cresc atunci când sunt exersate. Această capacitate concepută pentru schimbare, numită neuroplasticitate, nu este o invenție modernă. Este o descriere a modului în care Dumnezeu ne-a construit pentru a fi transformați (Romani 12:2).

Din păcate, mulți credincioși au fost învățați, adesea fără intenție, că efortul implică o lipsă de credință. Ne rugăm pentru pace, dar evităm practicile care cultivă pacea. Îi cerem lui Dumnezeu să ne reînnoiască mintea, dar nu reușim să ne abordăm tiparele de gândire. Această deconectare contează.

Anxietatea nu este pur și simplu un dezechilibru chimic sau un defect spiritual. În multe cazuri, este rezultatul previzibil al unei minți care a fost antrenată, prin traume sau stres cronic, să se aștepte la pericol peste tot. Această antrenament s-a produs automat. Anularea ei necesită efort. Aici devine imperativ conceptul de autochirurgie cerebrală .

Autochirurgia cerebrală nu are legătură cu încrederea în sine sau cu înlocuirea acțiunii lui Dumnezeu. Este vorba despre parteneriatul cu Marele Medic. Autochirurgia cerebrală este modul în care un creștin își poate direcționa în mod deliberat și credincios capacitatea creierului său de a se schimba, dată de Dumnezeu. Odată ce învățăm cum atenția, intenția și practica repetată modelează sistemul nervos, aliniem aceste practici cu adevărul. Aceasta nu este automântuire; este cooperare.

În chirurgie, rezultatele nu se schimbă doar datorită speranței. Ele se schimbă pentru că cunoștințele sunt aplicate la locul potrivit, în modul corect. Vindecarea fizică necesită atât încredere, cât și acțiune. Același lucru este valabil și din punct de vedere spiritual.

Când credincioșii învață că tiparele anxioase nu sunt permanente, rușinea își slăbește strânsoarea. Când ne dăm seama că creierul nostru se schimbă literalmente tot timpul, speranța devine practică. Aceasta nu înseamnă că terapia sau medicamentele sunt lipsite de valoare. Pentru mulți oameni, acestea sunt necesare și salvează vieți. Dar sunt cele mai eficiente atunci când sunt asociate cu o teologie care afirmă responsabilitatea umană fără a nega harul.

Am văzut ce se întâmplă atunci când credincioșii își revendică rolul de participanți activi la reînnoirea minții lor. Ei învață să-și direcționeze gândurile, să întrerupă buclele bazate pe frică și să-și concentreze atenția asupra a ceea ce este adevărat – iar acest lucru le schimbă creierul. Nu pentru că Dumnezeu a apărut în sfârșit, ci pentru că au învățat să-și gestioneze sistemul nervos conform planului lui Dumnezeu pentru prosperitatea umană.

Adevărul cel mai plin de speranță pentru credincioșii anxioși nu este că Dumnezeu își va asuma într-o zi responsabilitatea pentru ceea ce evităm astăzi. Ci că El ne-a dat deja minți capabile de reînnoire, creiere capabile de schimbare și o invitație de a participa la ambele.

Autochirurgia cerebrală nu este sursa vindecării, ci este un mecanism dat de Dumnezeu pentru a ne ajuta să trăim în abundența pe care Dumnezeu o oferă fiecărui creștin.

sursa https://www.christianpost.com/voices/why-christians-are-losing-the-war-against-anxiety.html