ând am fost în Indiana am trăit ceva interesant. Biserica română din Knox e mică. Numeric. Nu sunt români numeroși peste tot. Clădirea bisericii e însă mare. Suficientă ca să încapă destui. Așa trebuie să fie bisericile. Extra largi. Mult încăpătoare. Pentru toți. Prin urmare, la Knox, la ora de rugăciune din timpul săptămânii vin oameni puțini. Dacă am fi și la rugăciune câți suntem la piknik! Și, pentru că aproape toți stăteau îngrămădiți în spate (așa face românul oriunde în biserică!), păstorul David mi-a adus amvonul la… jumătatea bisericii! „Să fiu mai aproape de dumneavoastră, am zis. Să fiu tactil!”
Mă gândeam că spre deosebire de stadioane, în biserici oamenii aleg mai mult locurile din spate. Pe stadioane locurile cele mai îndepărtate de jucători sunt cele mai ieftine. Din spate, avantajul e că poți pleca mai repede acasă. Dezavantajul e că nu poți da mâna, nu poți îmbrățișa jucătorii. Distanța are un preț. E scumpă. Sper ca în biserici să nu fie astfel de (ne)motivații!
Ca să fie aproape de noi, Dumnezeu și-a mutat amvonul între oameni. Altarul Său – Crucea – nu e departe de nimeni. Oricine poate fi aproape de Jertfă. Paradoxal noi vrem să stăm mai mult pe ultimele rânduri. Departe. Dar când suntem departe de amvon, de Golgota, de Dumnezeu, nu ne putem întâlni… inima! (Știați că inima e a Lui?)
Duceți pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Și pe oameni în mijlocul lui Dumnezeu. Chiar dacă va trebui să mutați amvonul…
Nicolae.Geantă
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
