Copilul meu e unic, iar Dumnezeu știe

Ca părinţi creștini, cea mai importantă moștenire pe care ne dorim să o lăsăm copiilor noștri este credinţa în Dumnezeu.

Și probabil că unul dintre tiparele de parenting cel mai greu de spart este tiparul religios. Este zona în care ne e teamă să așezăm sub semnul întrebării dacă ceea ce facem sau cum facem este bine sau nu. Nu este prea ușor să acceptăm că există și alt mod valid prin care poate fi descoperit Dumnezeu în afară de experienţa noastră, crezând că, dacă ne lărgim un pic limitele, deviem de la calea dreaptă.

Credinţa în Dumnezeu nu poate fi decât bună, dar modul în care o lipim de inima copilului poate fi în folosul sau în dezavantajul său. În discuţiile pe care le am cu părinţii, apare de multe ori menţionată situaţia în care aceștia, copii fiind, au avut parte de un regim religios strict, cu reguli, tipare „de aur” în care s-au simţit constrânși, iar acum doresc să le ofere un mediu liber copiilor lor. Din nefericire, acești părinţi observă că nici varianta aceasta nu este foarte productivă, copilul nefiind prea mult atras de practicile religioase. Și atunci apar frustrări, confuzii, părinţii nemaiștiind care e modul potrivit de a integra religia în viaţa copiilor lor.

În teoriile din educaţie și chiar în curentele de parenting se ţine destul de mult cont de specificul și unicitatea copilului. Fie că este vorba de teoria inteligenţelor multiple, de tipuri de personalitate, de aptitudini și înclinaţii specifice, de nevoi și interese, toate ne atrag atenţia că modul în care fiecare copil este creat este cheia spre reușită. De ce nu am aplica această perspectivă și în ceea ce privește dezvoltarea vieţii lor religioase? Dacă pentru performanţele academice sau construirea unei relaţii armonioase părinte-copil ne uităm la ceea ce se potrivește mai bine copilului, când vine vorba despre religie de cele mai multe ori ne uităm la ce știm noi mai bine.

Cei doi fii ai mei sunt foarte diferiţi unul de celălalt. Cel mare este foarte procedural, principial din fire și cu o gândire preponderent filozofică. Cel mic este practic, creativ, independent din fire. Într-o vineri seară, fiind acasă cu amândoi, i-am provocat să construiască ei ocazia de închinare. Au discutat și au fost de acord să prezinte fiecare o poveste biblică. A început cel mic, care pe atunci avea aproape 4 ani. Eram curioasă ce va povesti știind că pentru el lucrurile trebuie să se întâmple mereu altfel. A ales povestea lui Noe și evenimentele au fost conforme Scripturii până la un punct. Uitându-se ţintă în ochii mei, povestea cum un oarecare animal a sărit în apă atunci când Noe a deschis fereastra, iar Noe l-a prins repede și l-a adus înapoi în barcă… Îmi venea să zâmbesc larg la imaginea comică creată, în același timp să îl mustru un pic pentru că adaugă textului biblic informaţii, dar și să mă minunez de imaginaţia lui, care nu îi dă voie să se supună gratuit tiparelor. În timp ce nu știam ce atitudine să adopt mai întâi, fiul cel mare, în vârstă de 6 ani pe atunci, a sărit ca ars, spunând să îl opresc pentru că sunt erezii și neadevăruri. Puteam citi disperare și groază pe chipul lui pentru că povestea nu urma întocmai detaliile biblice și pentru că fratele lui era în pericol de păcat. Atunci a fost momentul când am înţeles că din toată educaţia pe care le-o dau copiilor mei – care până atunci a fost diversificată ca metode, dar în mare parte nediferenţiată în funcţie de particularităţile copiilor – ei aleg natural ce rezonează cu modul lor de gândire, modul lor de a fi în general. Ulterior, am înţeles și de ce fiul cel mic nu spunea niciodată rugăciunea la fel, nici măcar pe cele tipice, iar celui mare îi era greu să iasă în afara formulelor.

Acum înţeleg că, atunci când ţin cont de modul unic în care fiecare copil este creat, ţin cont de fapt de modul personal în care I se poate descoperi Dumnezeu lui. Când mă încăpăţânez (și de cele mai multe ori nici nu îmi dau seama că se întâmplă lucrul acesta) să Îl prezint pe Dumnezeu doar în felul meu de înţelegere (care poate fi și el moștenit), atunci închid ușile prin care Dumnezeu ajunge la inima copilului meu.

Observare și conștientizare

Pentru a ști cum să croiesc haina potrivită pentru fiecare dintre copiii mei, am nevoie ca mai întâi să îi observ individual: Cum gândește fiecare? Ce tipuri de întrebări adresează? E orientat spre fapte: ce a făcut? E orientat spre proceduri, sisteme: cum se întâmplă? E orientat spre înţelegerea sensului: de ce a făcut? Nevoia lui de a înţelege este de tip cognitiv sau experienţial? Cum trăiesc viaţa? La nivelul ideilor, al emoţiilor, pragmatic sau artistic? Ce are cea mai mare relevanţă pentru el? Când apar momentele de descoperire și învăţare personală, autentică? Ce limbaj folosește mai des? Despre ce vorbește liber și cu pasiune? Cum descrie un lucru, o activitate?

Pentru a onora unicitatea copilului meu, este important ca în acest proces al observării să întorc privirea și către mine.

--

Cum reacţionez eu la tot ce observ? Sunt pe poziţia de acceptare, judecată sau respingere? Dacă mă surprind că îmi doresc ca fiul meu să urmeze același mod de a se ruga ca al meu, poate aș putea să mă întreb: Este acesta singurul mod potrivit de a fi religios? Când îmi dau seama că mă supără să aud că se plictisește la biserică, m-ar ajuta să mă întreb: Ce nu primește ca să fie atractiv și ce pot eu să fac? Mă doare când văd că nu se roagă suficient de lung? Ce face de fapt ca o rugăciune lungă să fie mai bună? Ce vreau de fapt să se întâmple când se roagă?

Citeste mai mult: https://semneletimpului.ro/religie/educatie-religioasa/parinti-crestini-copilul-meu-e-unic-iar-dumnezeu-stie.html