Viaţă fără voia ei. Partea IX

 Îmbrăcată în pijamalele cu desene animate ale Beccăi, Elisabeth se simţi iarăşi un copil. Materialul pluşat al hainelor îi amintea de anii în care grijurile nu existau. Mângâie materialul ca pe o nestemată preţioasă şi adulmecă mirosul familiar al hainelor de pe ea. Semăna atât de mult cu cel al mamei ei! Îşi strânse ochii ca să nu mai plângă iarăşi şi îi zâmbi Beccăi ce o privea mirată.

-De ce îţi vine să plângi?, o întrebă ea făcând ochii mari.
Elisabeth deschise ochii şi Îi mulţumi lui Dumnezeu că lacrimile se ascunseseră.
-Hainele astea îmi amintesc de mama şi de anii copilăriei mele., îi răspunse ea simplu Beccăi ce zâmbi.
-Oh, înţeleg. Mi se pare că îţi e foarte dor de familia ta. Unde este ea?
Elisabeth simţi cum i se pune un nod în gât şi că nu mai are aer. Inima-i bătea mai tare de parcă era în faţa unei prăpăstii în care trebuia să sară.
-Nu ştiu.
-Te-ai gândit că i-ai putea căuta?, o întrebă Becca vrând să afle mai multe despre familia ei.
-Nu sunt sigură. Mi-e dor de ei…, îi răspunse Elisabeth şi lacrimile îi reveniră iarăşi în ochii şi se pregăteau să-i curgă pe obraji.
-Atunci, ce mai aştepţi?, o întrebă Becca cu un zâmbet pe faţa luminată.
Exact în acel moment bătu Nick în uşa camerei şi intră să vadă ce fac ele două. Când o zări pe Elisabeth îmbrăcată în pijamelele acelea nu se putu abţine să nu zâmbească, iar ea făcuse la fel. Se apropie de cele două fete şi se aşezase pe scaunul de la biroul Beccăi, nerostind o vorbă. În cele din urmă Becca îi spuse:-Discutam despre familia ei. Poate că i-am putea căuta…
Nick făcuse un „hmmm” lung şi îşi puse mâna sub bărbie, încercând să pună la cale în mintea lui un plan prin care ar fi putut da de părinţii lui Elisabeth.
-Mai ştii adresa unde ai locuit?, o întrebă el pe ea.
-Desigur. Dar e la 400 de kilometri distanţă. Nu are rost. Poate că mami a murit oricum., şi câteva lacrimi se strecurară pe obrajii îmbujoraţi.
Simţi că ceva se frânse în inima sa când îi văzu lacrimile curgându-i pe obraji şi nu înţelese de ce. Începea să simtă cu ea, să fie o parte din ea? Durerile şi pierderile ei deveneau şi ale lui, chiar fără voia lui? Inimii nu-i putea dicta, dar înălţase o rugăciune spre Ceruri pentru călăuzire. Se ridică de pe scaun, mânat de un sentiment prea puternic ca să-l poată stăpâni şi merse la ea. O cuprinse cu braţele sale vânjoase ca să-i poată simţi suferinţa şi să-i aline durerea. Elisabeth începu să plângă în braţele lui şi-şi puse capul pe umărul său, udându-l cu lacrimile ei. Simţi cum se cutremură în hohote de plâns şi totodată simţea o pace nemaipomenită cuprinzând-o.
-Timothy.. îi şopti ea încetişor.
Nick închise ochii şi se rugă pentru inima ei. Becca rămase pe pat şi ea cu ochii-n lacrimi. Plânse atât de mult zilele astea! Nu înţelegea care era planul Său pentru Elisabeth, dar ştia că toate lucrurile sunt în mâinile Sale iubite şi străpunse de piroanele Golgotei.
După ce plânse câteva minute pe umărul lui Nick, Elisabeth se eliberă din braţele lui şi rămase înţepenită. Îi venea să fugă de sentimentele noi ce-o încercau, îi venea chiat atunci să plece în căutarea părinţilor ei. Ştia adresa din cap, putea să-i găsească! Avea nevoie de dragostea mamei ei şi de iertarea tatălui ei. Ultima oară îl înjurase şi-l blestemase în toate felurile. Apoi trântise uşa iubitei ei case şi fugise spre un viitor sobru. Acum se reîntorcea Acasă. Îi era dor de gardul alb din faţa casei micuţe de lemn şi de gazonul tăiat. Oare tot maşina aceea veche o aveau?
-Du-mă Acasă., îi şoptise lui Nick cu cea mai rugătoare voce din lume.
Se apropie iarăşi de ea şi-i spuse:
-Îmi dai voie?
Şi-i atinse obrazul cu mâna, ştergându-i ultimele lacrimi vărsate. Elisabeth zâmbi. Se simţea preţuită.
-Mâine vom merge Acasă., îi răspunse el lui Elisabeth, privind şi spre Becca, ce aprobă cu capul.
-Abia aştept!, exclamase Elisabeth.
În noaptea aceea avusese parte de cel mai liniştit somn din ultimii doi ani.

Sfârşitul părţii a noua.

Scris de Milena Cismașiu – sursa:  intrebarileinimii.blogspot.ro