Ciume (epidemii) și lazarete, despre coronavirus

ADMIN12 martie 2020

0 50 5 minutes read

„Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciume,…” Luca 21:11
Eram în Creta în 2008 cu soția și fetele, când am luat într-o seară un vaporaș să vedem fundul mării în portul Chania. Grecul care conducea ne-a dus până lângă o insulă despre care ne-a spus că se numește Lazaretta.

Am făcut imediat conexiunea cu satul Lazaret din trecătoarea Turnul Roșu și m-am prins. Insula era carantina Cretei. M-au năpădit amintirile sutelor de cărți și articole istorice în care am citit despre carantinele din evul mediu și mă gândeam: „ce vremuri!”, să stai cu săptămânile să aștepți să se vadă că nu ești ciumat. Mă gândeam și de atunci încoace la epidemii, la „ciume”, despre care îmi ziceam că astăzi nu mai sunt, că medicina a evoluat, bla, bla. Ce groaznic ar fi să călătorim cu pauze de carantine la fiecare graniță.
Cuvântul carantină vine de la franțuzescul quarante-patruzeci, numărul de zile pe care trebuia să le petreacă un călător în Lazaret înainte de a păși în următoarea țară. Durau mult călătoriile atunci. Lângă fiecare trecere de frontieră era un punct de carantină. Un Lazaret.
Cuvântul Lazaret vine de la Lazăr din Biblie, bolnavul adus să cerșească, dar afară, la poartă. În unele zone și timpuri termenul de lazaret s-a extins și s-a numit așa și clădirea spitalului. Erau lazarete mai ales în porturi.
Ca să ne dăm seama cum era viața pe vremea ciumei, vom cita dintr-o carte: „Orașe vechi, orașe noi în spațiul românesc„. E vorba despre Moldova prin anii 1800.
În prima fază era negarea, ascunderea și încercarea autorităților de a evita panica:
„Atât autorităţile moldovene, cât şi cele ruseşti în vremea când acestea au administrat acest spaţiu, refuzau să accepte prezenţa ciumei şi insistau în a vorbi mai curând de o „boală epidemică”, recurgând chiar la ameninţarea că cei ce ar fi răspândit zvonuri despre epidemie urmau a fi aduşi în faţa tribunalelor militare.”

„Această ezitare a autorităţilor în a admite prezenţa flagelului este lesne de înţeles. Recunoaşterea şi anunţarea prezenţei epidemiei ar fi determinat instaurarea panicii printre locuitori şi, implicit, fuga multora dintre aceştia, precum şi serioase probleme de aprovizionare cu cele necesare traiului zilnic pentru cei rămaşi.”
A doua fază era separarea celor bolnavi: „Separarea celor bolnavi de cei sănătoşi a cunoscut diferite forme de-a lungul timpului. ,,Scoaterea la câmp”, impusă de Grigore al II-lea Ghica, după cum am putut vedea în rândurile de mai sus, a rămas multă vreme una din principalele măsuri de segregare a celor afectaţi de ciumă. Pentru cei bolnavi s-au construit, uneori, adevărate sate de colibe în apropierea localităţilor din care erau îndepărtaţi,…” Deseori aceste sate de colibe erau de fapt șiruri de bordeie în care condițiile de trai erau groaznice.
Desigur mulți încercau să se sustragă de o astfel de măsură, chiar în cazul în care apărea boala în familie: „Condiţiile grele de trai din aceste bordeie, mai ales pe timpul iernii, când cei scoşi spre aerisire şi curăţire se primejduiau ;,de frigu, iar nu de ciumă”, la care se adăuga perspectiva sumbră a morţii, ce era o prezenţă constantă în aceste „lazarete”, îi făcea, uneori, pe ciumaţi să nu respecte perioada de carantină şi să se întoarcă la casele lor, fapt ce ducea la sporirea numărului de cazuri de ciumă şi, implicit, a deceselor“. Numărul acestora creştea şi din cauza faptului că multe familii încercau să-şi ascundă membrii bolnavi, pentru a nu fi scoşi la locurile de izolare, a căror tristă „faimă” se răspândise de-a lungul anilor. Se petreceau, astfel, scene ce cu greu pot fi imaginate astăzi, dar care, aşezate în scris de contemporani sau de trăitori în vremuri apropiate, ne oferă o imagine mai clară a ceea ce a însemnat ciuma pentru populaţia ţărilor române. Spre exemplu, C.I. Ionnescu-Gion povesteşte că acei „nenorociţi care aveau bolnavi în casă îi ascundeau în pivniţe şi când mureau îi îngropau tot în pivniţe. Se petreceau scene de o grozăvie dantescă. În tăcerea mucedă a pivniţei, muma îşi vedea copilul dându-şi sufletul în svârcolirile ciumei şi îşi muşca braţele ca să nu răcnească ca să nu spargă bolta pivniţei şi a aerului cu sfâşietorul ţipet al ciumei”.
Izolarea la domiciliu și izolarea în locuri speciale de carantină se făcea și atunci.
„Izolarea caselor molipsite era cea de-a doua măsură adoptată de autorităţi. Şi în acest caz pot fi constatate două etape. Cea dintâi şi, poate, cea mai veche metodă de izolare se rezuma la închiderea bolnavilor în casele lor, puşi sub pază pentru a nu părăsi locuinţele. Cea de-a doua urmărea scoaterea bolnavilor din locuinţe şi transportarea lor la locurile destinate celor molipsiţi, în vreme ce casele erau supuse unor acţiuni de dezinfectare.”
Se închideau școlile și bisericile, se paraliza toată activitatea „…autorităţile au luat măsuri severe pentru a limita contactul interuman; iar în alte situaţii, ca urmare a fugii celor responsabili, nu se puteau desfăşura anumite activităţi. Se constată, astfel, nefunctionarea instanţelor de judecată“, închiderea şcolilor, încetarea comerţului“, închiderea bisericilor“, precum şi restricţionarea circulaţiei pe străzi, mai ales pe timpul nopţii”.
Orașele ajungeau pustii. „Domni, boieri, înalți prelați, preoți, târgoveți ori oameni de rând vedeau ca singură scăpare doar fuga din fața flagelului. Fie că se retrăgeau la moșii, la vii, în munți sau pur și simplu pe câmp unde-și improvizau mici colibe pentru a se proteja de intemperii”, pentru ei era important să părăsească satul sau oraşul contaminat. Pentru a întregi imaginea unor asemenea grupuri de „autoexilaţi“ trebuie să ne imaginăm familii întregi, însoţite de slugi şi alţi casnici, cu care şi căruţe în care era strâns calabalâcul necesar unei şederi pe o perioadă necunoscută,cu toţii părăsind oraşul. Aceste evacuări în număr mare ale locuitorilor sunt confirmate de numeroase descrieri ale unor „călători” pe aceste meleaguri, care prezintă adeseori imaginea unor localităţi aproape depopulate, cu uliţe pustii, case părăsite şi lăsate în dezordine.”
Citind în istorii descrierea acestor epidemii, nicidecum nu mi-am putut imagina că se vor repeta, că le vom trăi și noi, mai ales că de la gripa spaniolă care a afectat lumea acum 100 de ani, o astfel de epidemie nu a mai fost. Până nu am ajuns să cred Biblia 100 % nici nu am crezut că vor putea fi, dar în ultimul timp, văzând atâtea semne care se împlinesc, nu am putut sări peste „foamete și epidemii”. De ce merg împreună foametea și epidemiile? Pentru motivele descrise în istoriile de mai sus, sau în isteriile. Se panichează autoritățile, se panichează lumea, se ajunge la debandadă generală și lanțurile de aprovizionare se destramă. Nu e nimic nou sub soare, ce a fost, va mai fi.
Care ar trebui să fie atitudinea unui creștin pe vreme de epidemie? Voi enumera câteva:
1. În primul rând pacea, pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere.
2. Un creștin nu se teme de moarte și acest lucru se vede cel mai bine atunci când toți se tem. Stăpânul nostru ține cheile morții, el ne va deschide mormintele, nu ne va lăsa acolo.
3. Fiecare să se gândească la foloasele altuia. Ia în considerare că ai putea tu să porți infecția, respectă regulile de igienă și de izolare dacă trebuie.
4. Interesează-te de cei pe care-i cunoști, mulți cad în ispita de a se comporta ca cei din jur. Amintește-le că avem un Stăpân în ceruri care cunoaște tot.
5. Ajută pe alții care sunt în nevoie, ajută faptic, fără să te gândești la tine. Fă-o cu lepădare de sine.
6. Încurajează, liniștește, fii un sprijin moral! Ajută cu sfatul, cu vorba, cu un telefon sau cu un mesaj.
7. Aceste epidemii au fost profețite, sunt semne ale sfârșitului de veac, împreună cu alte semne. Este o ocazie ca după ce ai ajutat pe cineva, să explici de ce se întâmplă, să ai un calm explicat, nu unul de om zălud.
8. Nu răspândi „fake news”, zvonuri false. Orice vorbă (mesaj, clip, etc) trebuie sprijinite pe mărturia a doi sau trei martori, mai ales acum. Verifică ce primești și nu distribui decât dacă ești sigur.
9. Citește bine Psalmul 91