De ce dispar fără urmă copiii României?!

Crimele de la Caracal, care au răvășit întreaga ţară și al căror ecou a răzbătut până în presa străină, au readus în prim-plan un subiect despre care se discută arareori în societate, cel al copiilor care dispar, fără ca nimeni să-i mai găsească și să-i aducă acolo unde le e locul: în braţele părinţilor.

Joia trecută – o zi ca oricare alta pentru Alexandra, o fată de 15 ani din comuna Dobrosloveni, și pentru familia ei. Iadul însă pândea chiar după colţ. De fapt, pentru a fi mai exacţi, la strada principală, acolo unde Alexandra aștepta o mașină cu care să ajungă la Caracal. În timpul vacanţei, circulă doar două microbuze spre Caracal, ambele înainte de ora 7:30. Așa că Alexandra a luat o mașină de ocazie, după ce trebuie să-l fi scrutat, preţ de o secundă, pe omul de la volan. Aflat la vârsta la care, de obicei, oamenii își cresc și răsfaţă nepoţii, probabil că bărbatul nu i-a inspirat niciun gând de teamă Alexandrei, care a urcat încrezătoare pe scaunul din dreapta șoferului, neștiind că, deși doar 8 kilometri o despărţeau de Caracal, nu va mai ajunge niciodată la destinaţie.

Povestea Alexandrei a stârnit emoţie, revoltă și stupefacţie – orice părinte și-a putut imagina cu ușurinţă că ar putea fi în postura teribilă a familiei fetei. Sentimentul sălciu că ești fără apărare, pe cont propriu, iar copiii, cu atât mai mult, a lovit puternic în locuitorii ţării unde, scria cu câţiva ani în urmă scriitorul Radu Pavel Gheo, aventurier nu e cel care emigrează, ci acela care decide să rămână acasă.

Oamenii și-au dat seama că un criminal nu trebuie să arate neapărat ca fiorosul Mr. Hyde, personajul fictiv al lui Stevenson. La fel de bine poate avea chip de bunic, unul care își rotunjește pensia făcând ocazional (și ilegal) taximetrie.

Dar mai ales au realizat, cu infinită indignare, că aici nici măcar curajul unui copil care luptă cu toate armele pentru viaţa lui nu îi servește la nimic, câtă vreme este găsit abia atunci când nu mai are nevoie de ajutor. Doar că acest ultim gest de curaj a limpezit un caz de dispariţie care ar fi trenat, cine știe, poate multă vreme – cel al Luizei, fata ucisă de același agresor în urmă cu câteva luni. Și, mai ales, a adăugat ani cine știe câtor vieţi care ar fi putut fi curmate în lipsa apelului disperat la 112, de omul care luneca nestingherit, la adăpostul mașinii sale argintii, printr-o mare de posibile victime, vinovate doar de faptul că voiau să ajungă în oraș.

O statistică neagră

În România, există părinţi care nu mai mănâncă, nu mai dorm și nu mai trăiesc pe de-a-ntregul de săptămâni, luni și ani întregi, după ce copiii lor par să fi intrat deodată în pământ. Nimeni nu le spune ceva despre ei. Nici măcar dacă mai sunt în viaţă.

Aproximativ 3.000 de persoane dispar în fiecare an din România, majoritatea copii. În timp ce 95% dintre cazuri sunt rezolvate într-un interval de câteva zile, în majoritatea cazurilor fiind vorba de plecări voluntare, sute dintre ele rămân închise în dosare prăfuite sau în foldere uitate de vreme, șansele de soluţionare devenind, cu fiecare zi și an care trece, din ce în ce mai subţiri.

„Tot mai mulţi copii trăiesc situaţii de viaţă în care fuga de acasă pare să fie cea mai bună soluţie. Au nevoie de sprijinul nostru imediat și consistent pentru a realiza că este o falsă soluţie, este un risc suplimentar pentru exploatare, abuz, trafic de copii. O atenţie deosebită trebuie acordată copiilor din centrele de ocrotire și copiilor lipsiţi de protecţie parentală, urmare a fenomenului migraţiei economice. Fuga reprezintă în viziunea lor o soluţie pentru toate problemele cu care se confruntă, fără să realizeze că, dincolo de uşa casei sau a instituţiei de protecţie, sunt adesea provocări mai mari, greu de gestionat”, precizează Gabriela Alexandrescu, președinta executivă a organizaţiei Salvaţi Copiii România.

Potrivit datelor Federaţiei Europene pentru Copilul Dispărut și Exploatat Sexual, la nivel european, 58% dintre copiii dispăruţi sunt victime ale unei forme de abuz și exploatare, 19% sunt răpiţi în cadrul proceselor de stabilire a custodiei parentale, în timp ce 17% sunt scoși din ţară de persoanele implicate în dispariţia lor.

Doar în 2018, au fost raportate 4.794 de cazuri de dispariţii de copii, iar despre ei nu se știe nimic nici astăzi. În 2019, România are în baze 534 de copiii dispăruţi, unii de foarte multă vreme.

Conturul unei lumi neprietenoase, în ochi flămânzi de părinte

Odată ce intri pe site-ul Copii Dispăruţi, devii conștient că așa trebuie să arate coșmarul cel mai teribil al unui părinte: copii care zâmbesc sau se încruntă, în fotografii recente sau tocite de vreme, și despre care nimeni nu știe nimic, ca și cum n-ar fi fost copii în carne și oase, ci numai niște siluete de fum. Site-ul are o evidenţă a copiilor dispăruţi până în anul 2015, cel mai vechi caz de dispariţie fiind înregistrat în anul 1973.

În data de 20 octombrie 1973, pe traseul de 200 de metri dintre grădiniţă și casă, a dispărut Lucian Cristescu, pe care părinţii îl alintau Ţiţi. La cei 4 ani ai săi, Ţiţi era un copil vesel, prietenos cu toată lumea, care știa că locuiește în „curtea cu aprozar”. În mod inexplicabil, copilul a dispărut pe un traseu foarte cunoscut, lăsând-o în urmă pe mama care cumpăra mere de la aprozar, de mână cu mezina familiei, și alergând să-și prindă din urmă tatăl. Ţiţi n-a mai ajuns niciodată acasă, deși părinţii lui îl așteaptă încă, decenii mai târziu.

Apelând la bunăvoinţa unui fost coleg de școală, devenit înalt demnitar, tatăl a obţinut o favoare nemaiîntâlnită în anii comunismului: un anunţ al dispariţiei a fost publicat în ziar.

Anchetele Miliţiei nu s-au soldat cu niciun rezultat. Părinţii erau chemaţi la două săptămâni pentru a fi chestionaţi despre eventualele schimbări intervenite și erau trataţi ca și cum ar fi fost vinovaţi de dispariţie. Au fost chemaţi să identifice mulţi copii, unii găsiţi pe stradă, alţii de la orfelinat, iar unii nici măcar nu corespundeau ca vârstă. În orice caz, niciunul dintre ei nu era Ţiţi.

Disperarea i-a împins pe soţii Cristescu să caute chiar și acolo unde nu ar fi mers în mod obișnuit. După ce un preot i-a asigurat că fiul lor trăiește, a urmat periplul la clarvăzători și ghicitori, fiecare dintre ei oferindu-le câte o versiune diferită despre soarta copilului lor.

„Nu se poate să ne fi uitat, dacă a fost luat şi mai e în viaţă”, crede tatăl, care încă mai așteaptă ca Ţiţi să apară de undeva. În 2009, tatăl spera ca articolul care depăna povestea dispariţiei băiatului să i-l aducă acasă, dacă, rămas în viaţă, Ţiţi avea să-l citească, să vadă fotografiile „și undeva, acolo, într-un sertăraș al memoriei să-i fi rămas ceva”.

Tinereţea soţilor Cristescu s-a topit demult, sub tortura fiecărei zile departe de fiul lor, care ar trebui să aibă acum o vârstă cu mult mai matură decât aveau ei la vremea în care l-au pierdut. Acum, albiţi de timp și de dor, mai au doar o dorinţă: să-l mai atingă, pentru ultima oară, pe Ţiţi.

„Doamne, că peste tot unde am auzit, peste tot am fost”, se jeluiește și Georgeta Vlăsceanu, mama Roxanei Mădălina, care a dispărut, la numai 4 ani, în urmă cu 36 de ani. Roxana era în grija bunicii, părinţii fiind la lucru în dimineaţa în care, în timp ce fetiţa își aștepta educatoarea în faţa casei, pentru a merge împreună cu ea la grădiniţă, a dispărut fără urmă. Mama nu-și mai dorește nici ea nimic, decât să o vadă, să știe că trăiește și să-și potolească tot dorul și zbuciumul în care s-au dizolvat toate zilele și orele în care nu și-a mai văzut copilul.

Într-o seară de decembrie, în anul 2005, a dispărut și Andreea Simon, o fetiţă frumoasă de 9 ani, în Miercurea-Ciuc, pe drumul de câţiva zeci de metri dintre casă și un magazin alimentar. Andreea cumpărase pentru cei ai casei apă minerală și smântână, pe care le aducea într-o sacoșă de pânză. Nimeni n-a mai găsit-o pe fată și nici măcar vreun rest de sacoșă, deși au fost scotocite toate străzile, lacurile, pădurile și halele dezafectate. Mama Andreei spune că nu și-a pierdut speranţa, încă o mai așteaptă acasă, deși s-au scurs 13 ani de la dispariţie, iar dosarul în care principalul suspect a fost pus sub învinuire pentru omor calificat nu a mai ajuns în instanţă.

Bunica Andreei, care și-a crescut nepoata până la vârsta școlară, i-a păstrat păpușile și creioanele, la fel ca oricare alt lucru rămas de la ea, pentru ca Andreea să le găsească neatinse când se va întoarce. Cu viaţa îngheţată în meandrele întunecate ale unei nopţi de decembrie, bunica pare să nu-și dea seama că, dacă ar mai trăi, Andreea ar fi trecut demult de vârsta păpușilor și a creioanelor colorate.

Pendulând între speranţă și deznădejde, bunica își frânge mâinile derulând, pentru cine știe a câta oară, în sens invers, un scenariu pe care nu-l poate accepta. Dacă n-ar fi trimis-o la oraș, la mama ei, dacă nu s-ar fi gândit că școala de acolo e mai bună decât cea de la sat… Roasă de remușcări, așa cum sunt toţi părinţii nevoiţi să retrăiască întunericul zilei în care le-au dispărut copiii, bunica, mai are, la răstimpuri, tresăriri de nădejde înșelătoare. Parcă a lătrat câinele, parcă se aude, în curte, vocea Andreei…

Când ultima speranţă se leagă de un portret

Toate cele 3 familii care și-au pierdut copiii, dar și multe altele se agaţă de o speranţă – poate că vor obţine informaţii noi despre copilul lor după ce au reușit să obţină un portret care îl prezintă nu așa cum îl reţine memoria lor, ci așa cum ar trebui să arate după ce anii și-au pus amprenta pe chipul lui.

Inspectorul Florin Lăzău, de la Serviciul Criminalistic al IPJ Bihor, este singurul poliţist din ţară specializat în „îmbătrânirea imaginii”. Nu e o muncă ușoară; cere migală, intuiţie și pasiune. Poliţistul are nevoie de fotografii ale copilului, dar și de cele ale părinţilor și fraţilor, pentru a realiza un portret cât mai exact de adult. Pentru o acurateţe mai bună a imaginii, ar avea nevoie și de informaţii despre stilul de viaţă al persoanei, dar, acestea lipsind, portretul realizat este destul de relativ, spune el.

„Se pot modifica dimensiunile feţei, elementele faciale, timp în care am în imagine, în memorie evoluţia trăsăturilor faciale în timp. Aici informaţiile sunt foarte puţine referitor la stilul de viaţă, la eventuale boli sau suferinţe fizice. Intră în joc foarte mult imaginaţia artistului, ceea ce înseamnă că pune foarte mult accent pe intuiţie”, povestește Lăzău, introducându-ne în culisele muncii sale.

Poate că nu sunt prea multe șanse ca tot acest travaliu al portretului să rezolve ceva, însă un părinte disperat se agaţă cu toată puterea chiar și de un fir de pai. Iar într-un caz nerezolvat timp de două decenii, portretul de adult al unei fetiţe dispărute la 9 ani a însemnat o șansă unică pentru o tardivă, dar atât de dorită reîntâlnire cu familia.

citeste mai mult: https://semneletimpului.ro/social/adolescenti/de-ce-dispar-fara-urma-copiii-romaniei.html