Reclame
ULTIMELE STIRI

„Până ce moartea ne va despărţi”. Și dacă o face prea repede?


La doar câteva minute după ce soţul ei, Spencer, de numai 36 de ani, respirase pentru ultima dată în salonul ce-i devenise casă în ultimele săptămâni de la diagnosticarea cu cancer, jurnalista Christina Frangou s-a simţit neînstare să deschidă ușa salonului, spre holul plin de prieteni. În faţa ușii, suspinând că nu știe încotro să o ia, a primit de la tatăl său un răspuns cu bătaie lungă, ce avea să o ghideze prin lunile și anii de durere: „Vom merge mai departe.”

O văduvă tânără, care și-a pierdut soţul înainte de a treia aniversare a nunţii, este doar un număr care rotunjește o statistică. Dar în spatele cifrelor se ascund întotdeauna istorii, frângeri, suferinţe greu de captat în cuvinte și un drum anevoios prin deșertul vieţii de văduvie.

„În cele mai grele nopţi, luam perna lui Spencer, cea pe care a murit, și o pătură din patul nostru și mă întindeam pe podeaua holului. Plângeam acolo până când venea somnul sau dimineaţa. Am făcut acest lucru de 70 de ori în următorii trei ani”, povestește tânăra.

Casa a devenit un loc străin, înţesat de amintiri care străpung sufletul, dar și ascunzătoarea perfectă, în care valurile de suferinţă puteau fi trăite departe de ochii lumii. E greu să supravieţuiești într-un loc în care ai fost atât de fericit, în care fiecare colţ are o poveste fericită, imposibil de retrăit, precum și cioburi din planurile comune.

Drumul spre vindecare e lung, anevoios, iar capătul lui nu se întrevede ușor. La 3 ani și jumătate după moartea soţului, Christina încă mai are nopţi în care doarme pe podea și este mistuită de dorul de a-l revedea. Într-un fel, anvergura și dinamica suferinţei (care pare să sporească uneori, în loc de a se domoli) se încadrează în registrul firescului, de vreme ce pierderea partenerului „îţi schimbă fundamental arhitectura”.

Femeia mărturisește că privește din diferite unghiuri la timpul în care viaţa se împărţea la doi și că trăiește sentimente diferite. Simte tristeţe, ba chiar și invidie ori de câte ori aude despre un soţ care a murit la un an sau la 10 ani după un diagnostic crunt, pentru că își închipuie că cei doi au avut atâtea momente pe care să le petreacă înainte, poate chiar vacanţe sau cine în oraș. Prin contrast, cele 42 de zile pe care soţul ei le-a mai trăit după diagnosticare, majoritatea întins pe un pat în același spital unde lucrase ca medic, îi par dureros de puţine și de rele. Pe de altă parte, se simte privilegiată faţă de cei care și-au pierdut partenerul pe neașteptate – așa cum e cazul unei femei care i-a povestit că soţul ei a decedat într-un accident de mașină. Și, pe deasupra, chiar în ziua în care se certaseră crunt.

Drumul spre vindecare al tinerei văduve nu s-a încheiat, nici măcar la trei ani și jumătate după ce soţul ei a murit, însă ea merge mai departe, așa cum îi spusese tatăl ei, uneori mai ușor, alteori poticnindu-se. Este însă suficient de întremată sufletește cât să-și reia viaţa, pe noile ei poteci și să lase în urmă amintirea serilor în care, cu flacoanele de medicamente rămase neconsumate de soţul ei, se întreba dacă toată acea minifarmacie care nu putuse vindeca un om bolnav ar fi putut ucide unul sănătos care nu mai găsea motive să trăiască.

Risc de deces amplificat

Moartea partenerului se constituie într-un important factor de risc pentru decesul soţului supravieţuitor.

Un studiu din 2007 a concluzionat că persoanele care devin văduve au un risc de mortalitate cu 11% mai mare decât persoanele căsătorite, iar o metaanaliză din 2012 a arătat că riscul de deces al celor care și-au pierdut partenerul de viaţă este cu 22% mai ridicat faţă de cel al persoanelor căsătorite. De asemenea, autorii au constatat că acest risc este diferenţiat în funcţie de sex, riscul mediu de deces al bărbaţilor fiind sensibil mai ridicat decât cel al femeilor în urma pierderii partenerului (27% faţă de 15%), aceste diferenţe fiind mai pronunţate la vârste tinere și tinzând să se estompeze la vârste mai înaintate.

Un studiu din 2013 a arătat că văduvia se poate asocia cu o creștere de 48% a riscului de mortalitate, atribuind o treime din acest procent unui dezavantaj socioeconomic al persoanei văduve și constatând că riscul de mortalitate crește mai degrabă la bărbaţii ale căror partenere au murit pe neașteptate decât la cei care se așteptau la acest lucru, în timp ce pentru femei riscul de mortalitate nu variază semnificativ în niciunul dintre aceste scenarii.

Folosind date de la persoane născute în intervalul 1910-1930, profesorul Javier Espinosa a constatat că riscul de deces al bărbaţilor văduvi crește cu 30% comparativ cu cel al omologilor lor căsătoriţi. „Ei și-au pierdut adesea îngrijitorul, persoana care avea grijă de nevoile lor fizice și emoţionale, iar pierderea are un impact direct asupra stării de sănătate. Acest mecanism este mai slab la majoritatea femeilor care rămân văduve”, a explicat Espinosa diferenţa dintre ratele de risc ale bărbaţilor și femeilor.

Riscul de a deceda după moartea unui partener este mai mare în primele 3 luni după pierdere, arată un studiu din 2013, realizat de Școala de Sănătate Publică de la Harvard. Motivele care stau la baza acestor decese nu sunt încă elucidate, afirmă S.V. Subramanian, unul dintre autorii studiului.

„Este posibil să fie vorba de un mecanism legat de durere sau de faptul că îngrijirea soţului bolnav afectează sănătatea soţului supravieţuitor ori de refuzul persoanei văduve de a mai avea grijă de propria sănătate”, explică Subramanian.

Inimi zdrobite

La începutul anilor ‘90, oamenii de știinţă au descris o afecţiune medicală ce poate fi produsă de un stres extrem (precum cel al pierderii partenerului) numită și cardiomiopatie de stres, sau „sindromul inimii frânte”. Simptomele afecţiunii mimează infarctul miocardic, dar boala este totuși una reversibilă, cel puţin în cazul în care starea de sănătate a persoanei nu este deja una fragilă.

Moartea în cazul „sindromului inimii frânte” este o realitate, confirmă David Casarett, directorul medical de îngrijire paliativă din cadrul Sistemului de Îngrijire a Sănătăţii din cadrul Universităţii din Pennsylvania, amintind despre cazuri de soţi care mor la distanţă de câteva zile sau săptămâni unul de celălalt.

„Viaţa este preţioasă și pierderea unei persoane iubite poate fi devastatoare”, afirmă Gary Small, directorul Centrului de Longevitate de la Universitatea din California, campusul Los Angeles, subliniind totuși că acest sentiment copleșitor al pierderii se va diminua în timp, iar persoanele ajutate să traverseze această perioadă crâncenă de pierdere ar putea deschide noi capitole pline de semnificaţie în viaţa lor.

Văduvia la vârste tinere

Durerea poate lovi cu intensitate la orice vârstă ar surveni despărţirea prin moarte a partenerilor, dar văduvele tinere cred că situaţia lor este specială și chiar mai greu de înţeles într-o societate unde se așteaptă ca văduvia să fie rezervată pentru vârste înaintate. Tocmai de aceea oamenii nu prea știu să reacţioneze adecvat atunci când sunt martorii unei astfel de pierderi, pe care o găsesc „foarte, foarte înfricoșătoare”, spune terapeutul Linda Feinberg.

Situaţia văduvelor tinere este văzută ca una tranzitorie (deși statistica spune că o femeie văduvă stă singură, în medie, 14 ani după moartea soţului), iar în perioada de singurătate este posibil ca persoanele cunoscute și chiar o parte dintre prietenele căsătorite să o ocolească, tratând-o ca un potenţial pericol pentru relaţiile lor. O soluţie ar putea fi găsirea unei alte văduve tinere (sau a uneia care a trăit această pierdere în tinereţe) pentru a se putea susţine reciproc, conchide Feinberg.

Văduvia la vârste tinere poate să nu-ţi îngăduie răgazul de a-ţi trăi în ritmul tău durerea, pentru că toate celelalte probleme ale vieţii, inclusiv locul de muncă și îngrijirea copiilor, trebuie rezolvate în fiecare zi, în paralel cu gestionarea durerii.

„Copiii tăi sunt foarte devastaţi și au nevoie de tine foarte mult, în timp ce tu ai nevoie ca nimeni să nu aibă nevoie de tine pentru un timp. Este foarte greu chiar de la început”, punctează Wendy Clough, care și-a pierdut soţul la 36 de ani și a aflat că este însărcinată cu al treilea copil cam la o săptămână după înmormântare.

Iar dacă în tabăra văduvelor tinere senzaţia copleșitoare este că nimeni nu înţelege drama pe care o trăiesc (atunci când până și o văduvă mai în vârstă le atrage atenţia că, totuși, au toată viaţa înainte), uneori întâlnirile dintre cele două tabere unite de aceeași pierdere pot fi prilejuite de un cuvânt sau de un gest de bunătate. Așa cum a povestit Sheryl Sandberg, căreia o doamnă în vârstă, văduvă și ea mai de la tinereţe, i-a oferit un loc la meciul de fotbal al fiicei lui Sheryl, la care a participat după 9 zile de la înmormântarea soţului ei.

Drumul spre vindecare se face cu pași mici. Sau chiar cu pași înapoi

Fiecare persoană procesează durerea într-un fel unic. Nu există o reţetă magică de ajustare a vieţii după pierderea unui soţ, procesul de vindecare fiind influenţat de o serie de factori precum personalitatea, contextul sociocultural sau circumstanţele în care se produce pierderea.

„Acum 26 de ani, într-o singură secundă, n-am mai fost soţia lui Michael, ci văduva lui”, își începe povestea Susan Good. În timp ce-și aștepta soţul plecat într-o călătorie de afaceri, gătindu-i reţetele preferate împreună cu fiica ei, Susan a primit un telefon care o anunţa că soţul ei avusese un atac de cord. Durerea a fost atât de năucitoare, încât nu a reușit să-și amintească mai târziu prea multe lucruri din ziua înmormântării, nici măcar cum a ajuns la cimitir sau cum a plecat de acolo.

În ziua înmormântării a primit o carte care s-a dovedit salvatoare pentru femeia care nu pierduse, în primii ei 40 de ani, pe nimeni atât de apropiat. Cartea a ajutat-o să descopere că durerea ei va parcurge, deși nu chiar linear, mai multe etape (negare, furie, depresie, acceptare) și că vindecarea survine în urma trăirii durerii, și nu a reprimării ei. Susan crede că plimbările solitare, de la începutul dimineţii și de la apusul soarelui (în care își putea plânge în voie pierderea), viaţa activă, decizia de a se muta dintr-o casă plină de amintiri într-un apartament drăguţ, în care intenţiona să creeze amintiri noi, și alegerea de a-și exersa optimismul au fost pilonii care au susţinut-o în primul an de văduvie. De fapt, la un an distanţă de moartea soţului ei, Susan a realizat că se află deja în cea de-a patra haltă a durerii, acceptarea.

citeste mai mult: https://semneletimpului.ro/social/relatii/pana-ce-moartea-ne-va-desparti-si-daca-o-face-prea-repede.html

Reclame

Sustine. Dumnezeu te va rasplati!

$5.00

Articole recente: LibrariaCT.ro

Despre ADMIN (23284 de articole)
Nu va ingrijoarti,dar,de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: