„Presupune că putem vorbi cu copilul în pântecele mamei sale, şi că-i vei spune că viaţa embrionară este doar o scurtă perioadă, după care va urma viaţa reală, mult mai lungă. Ce ar răspunde embrionul? Ar spune exact ce ne spuneţi voi ateii, când vorbim despre Rai şi Iad. Ar pretinde că viaţa intrauterină este singura viaţă şi că orice altceva e o nebunie religioasă. Dar dacă embrionul ar putea gândi şi ar spune: aici braţele îmi cresc, dar nu-mi sunt necesare şi nici nu pot să le întind. De ce cresc? Probabil că într-un alt stadiu al existenţei mele voi avea nevoie de ele pentru a lucra. Şi picioarele cresc, deşi acum trebuie să le ţin ghemuite la piept. Dar probabil urmează viaţa într-un spaţiu larg şi voi avea nevoie la mers de ele. Ochii cresc, deşi aici e foarte întuneric. De ce am ochi? Probabil ca să văd mai târziu. Deci, dacă embrionul ar putea reflecta asupra dezvoltării lui, el ar realiza că există o viaţă în afara uterului mamei sale, fără ca s-o fi văzut. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi. Cât suntem tineri suntem viguroşi, dar n-avem destulă minte ca s-o folosim cum trebuie. Când prin trecerea anilor ne îmbogăţim cunoştinţele şi înţelegerea, ne aşteaptă dricul să ne ducă la groapă. De ce a fost necesar să ne crească înţelepciunea şi cunoaşterea dacă nu le mai putem folosi? Ca şi la embrion: pentru ceea ce urmează. Da, ne cresc cunoştinţele, înţelegerea,înţelepciunea pentru ce va veni. Suntem pregătiţi pentru a servi pe un plan mai înalt, care urmează morţii.”
https://www.facebook.com/RichardWurmbrand/
Anunta-ti si prietenii de acest articol prin:
